ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3332/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 6 iunie

2003, reclamanta SC C. SRL în calitate de lichidator judiciar al SC R.S. SRL

Sibiu, în faliment, cere obligarea pârâtei SC C.F. SRL Onești la plata sumei de

243.312.330 lei reprezentând 113.622.391 lei rest de plată la factura nr. 1652157

din 28 iunie 1999 referitoare la contravaloarea mărfii livrate în baza

contractului de vânzare cumpărare și montaj nr. 136 din 24 iunie 1999 încheiat

cu pârâta și 129.689.399 lei dobânda calculată până la data de 28 februarie

2003, cu cheltuieli de judecată de 345.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 3771/ C din

7 octombrie 2003, Tribunalul Sibiu, secția comercială și contencios

administrativ, declină competența de soluționare a acțiunii comerciale în

favoarea Tribunalului Bacău.

Prin sentința civilă nr. 245 din 4

februarie 2004, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

pârâtă, admite acțiunea așa cum a fost formulată, obligând pe pârâtă la plata

sumei de 243.312.330 lei din care 113.622.391 lei reprezentând contravaloare

marfă livrată și 129.689.399 lei dobânzi, cu 14.229.471 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a reținut că, deși cererea de somație de plată formulată de reclamantă, la

28 februarie 2002, a fost respinsă de Curtea de Apel Alba Iulia, introducerea

cererii de somație care se judecă după o procedură specială, derogatorie de la

dreptul comun, independent deci de soluția dată, are efect întreruptiv asupra

cursului prescripției și că de la data judecării respectivei cereri a început

să curgă un nou termen de prescripție. A mai reținut că prin adresa nr. 17 din

26 martie 2003 debitoarea a recunoscut în principiu valoarea debitului și

parțial a dobânzilor aferente (calculate de reclamantă prin luarea în

considerare a taxei scontului B.N.R. pentru perioada 20 august 1999 - 31

ianuarie 2002, iar de la 1 februarie 2002 a dobânzii de referință publicată

lunar de B.N.R.), dar a opus concomitent excepția de neexecutare a obligației

corelative de montaj convenită prin contractul părților, fără însă a proba

această neexecutare, iar cu privire la dobânzi a reținut că nu poate fi

aplicată Legea nr. 469/2002 care nu poate retroactiva asupra contractului din

1999.

Prin decizia civilă nr. 125 din 18

mai 2004, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă

împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta

apelantă este neîntemeiată, însă pe considerente diferite de cele avute în

vedere de instanța de fond, respectiv pe considerentul că prescripția a fost

întreruptă de recunoașterea făcută de apelantă atât în întâmpinare cât și în

motivele de apel referitoare la faptul că marfa i-a fost livrată și că nu a

achitat în întregime prețul cu motivul că ar opera o compensație cu prejudiciul

suferit prin neexecutarea de către reclamanta intimată a obligației de montaj,

care nu poate fi luat în discuție în lipsa unei cereri reconvenționale.

Împotriva deciziei instanței de apel

a formulat recurs pârâta apelantă criticând-o în esență ca nelegală și

netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând

în acest sens că instanța a pronunțat soluția cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora termenul de

prescripție s-a împlinit la 10 august 2002 prin raportare la ultima factură

emisă de reclamantă, la 10 august 1999, termen care nu a fost întrerupt prin

cererea formulată de reclamanta intimată în baza O.G. nr. 5/2001, cerere care

întrunește caracterul unei cereri de chemare în judecată în baza căreia s-a

emis ordonanța nr. 1215/C/2002 a Tribunalului Sibiu, anulată prin decizia nr.

275 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și

contencios administrativ, irevocabilă, și nici prin așa zisa recunoaștere

făcută de recurentă în cadrul întâmpinării și în motivele de apel, întrucât cele

două înscrisuri reținute de instanța de apel au fost depuse ulterior împlinirii

termenului general de prescripție în august 2002.

Mai arată recurenta că instanța de

apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 969 C. civ., când a

considerat că nu trebuie să țină cont de invocarea de către recurenta pârâtă a

neîndeplinirii de către intimata reclamantă a obligațiilor contractuale de

montaj, ignorând astfel și prevederea contractuală potrivit căreia „la

finalizarea lucrării se va efectua recepția finală și se vor regulariza

plățile”, recepție care nu s-a făcut deloc, reclamanta intimată încetând din

proprie inițiativă raporturile cu pârâta recurentă, considerând contractul

reziliat.

Recursul pârâtei este fondat și

urmează a fi admis.

Într-adevăr instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, considerând că nu s-a împlinit termenul de prescripție

așa cum întemeiat a invocat recurenta, întrucât acesta ar fi fost întrerupt

prin recunoașterea de către pârâta recurentă a pretențiilor reclamantei

intimate.

Conform art. 7 din Decretul nr.

167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la

acțiune, respectiv, în cauza de față, de la data ultimei facturi nr. 1015910 din

10 august 1999 achitată parțial conform adresei nr. 152 din 20 august 1999

trimisă de reclamanta intimată recurentei pârâte, termenul de prescripție de

trei ani prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958 menționat  împlinindu-se

la 10 august 2002.

Este adevărat că în temeiul art. 16

lit. a) din același Decret nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, recunoaștere făcută de cel

în folosul căruia curge prescripția iar potrivit art. 17, din același decret,

întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea

care a întrerupt-o.

Rezultă evident, din dispozițiile

legale menționate, că, pentru a întrerupe prescripția, recunoașterea

pretențiilor reclamantei intimate ar fi trebuit să fie făcută de recurenta

pârâtă înainte de data de 10 august 2002, data împlinirii termenului de

prescripție de trei ani, ori, în speță, cele două înscrisuri reținute de

instanța de apel ca reprezentând înscrisuri prin care recurenta a recunoscut că

datorează intimatei sumele cerute de aceasta fie și în parte, au fost întocmite

ulterior introducerii acțiunii de către intimată la data de 6 iunie 2003,

respectiv la data de 2 iulie 2003 și la data de 22 martie 2004, astfel că nu se

poate reține că acestea, chiar dacă cuprind recunoașterea solicitărilor

reclamantei de către pârâta recurentă, pot fi luate în considerare pentru a se

constata întreruperea prescripției.

Astfel fiind, se constată că la data

formulării acțiunii de către intimata reclamantă, termenul de prescripție era

împlinit, situație față de care decizia instanței de apel este nelegală și

netemeinică fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. a) și ale art.

17 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat împotriva acesteia urmează

a fi admis.

Față de acestea este inutilă

examinarea și a celorlalte critici aduse de recurentă deciziei atacate.

În consecință, în baza art. 312 C.

proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi admis, iar hotărârea atacată va

fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva

sentinței pronunțată de instanța de fond care urmează a fi schimbată în tot,

iar acțiunea reclamantei urmează a fi respinsă ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta SC C.F. SRL Onești împotriva deciziei nr. 125 din 18 mai 2004 a

Curții de Apel Bacău, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul

pârâtei SC C.F. SRL Onești declarat împotriva sentinței 245 din 4 februarie

2002 a Tribunalului Bacău, pe care o schimbă în tot în sensul că admite

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și respinge

acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2005.