ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3332/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 6 iunie 2003, reclamanta SC C. SRL în calitate de lichidator judiciar al SC R.S. SRL Sibiu, în faliment, cere obligarea pârâtei SC C.F. SRL Onești la plata sumei de 243.312.330 lei reprezentând 113.622.391 lei rest de plată la factura nr. 1652157 din 28 iunie 1999 referitoare la contravaloarea mărfii livrate în baza contractului de vânzare cumpărare și montaj nr. 136 din 24 iunie 1999 încheiat cu pârâta și 129.689.399 lei dobânda calculată până la data de 28 februarie 2003, cu cheltuieli de judecată de 345.000 lei. Prin sentința civilă nr. 3771/ C din 7 octombrie 2003, Tribunalul Sibiu, secția comercială și contencios administrativ, declină competența de soluționare a acțiunii comerciale în favoarea Tribunalului Bacău.

Prin sentința civilă nr. 245 din 4 februarie 2004, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, admite acțiunea așa cum a fost formulată, obligând pe pârâtă la plata sumei de 243.312.330 lei din care 113.622.391 lei reprezentând contravaloare marfă livrată și 129.689.399 lei dobânzi, cu 14.229.471 lei cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că, deși cererea de somație de plată formulată de reclamantă, la 28 februarie 2002, a fost respinsă de Curtea de Apel Alba Iulia, introducerea cererii de somație care se judecă după o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, independent deci de soluția dată, are efect întreruptiv asupra cursului prescripției și că de la data judecării respectivei cereri a început să curgă un nou termen de prescripție.

A mai reținut că prin adresa nr. 17 din 26 martie 2003 debitoarea a recunoscut în principiu valoarea debitului și parțial a dobânzilor aferente (calculate de reclamantă prin luarea în considerare a taxei scontului B.N.R. pentru perioada 20 august 1999 - 31 ianuarie 2002, iar de la 1 februarie 2002 a dobânzii de referință publicată lunar de B.N.R.), dar a opus concomitent excepția de neexecutare a obligației corelative de montaj convenită prin contractul părților, fără însă a proba această neexecutare, iar cu privire la dobânzi a reținut că nu poate fi aplicată Legea nr. 469/2002 care nu poate retroactiva asupra contractului din 1999. Prin decizia civilă nr. 125 din 18 mai 2004, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta apelantă este neîntemeiată, însă pe considerente diferite de cele avute în vedere de instanța de fond, respectiv pe considerentul că prescripția a fost întreruptă de recunoașterea făcută de apelantă atât în întâmpinare cât și în motivele de apel referitoare la faptul că marfa i-a fost livrată și că nu a achitat în întregime prețul cu motivul că ar opera o compensație cu prejudiciul suferit prin neexecutarea de către reclamanta intimată a obligației de montaj, care nu poate fi luat în discuție în lipsa unei cereri reconvenționale. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâta apelantă criticând-o în esență ca nelegală și netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., considerând în acest sens că instanța a pronunțat soluția cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora termenul de prescripție s-a împlinit la 10 august 2002 prin raportare la ultima factură emisă de reclamantă, la 10 august 1999, termen care nu a fost întrerupt prin cererea formulată de reclamanta intimată în baza O.G.

nr. 5/2001, cerere care întrunește caracterul unei cereri de chemare în judecată în baza căreia s-a emis ordonanța nr. 1215/C/2002 a Tribunalului Sibiu, anulată prin decizia nr. 275 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, irevocabilă, și nici prin așa zisa recunoaștere făcută de recurentă în cadrul întâmpinării și în motivele de apel, întrucât cele două înscrisuri reținute de instanța de apel au fost depuse ulterior împlinirii termenului general de prescripție în august 2002. Mai arată recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 969 C. civ., când a considerat că nu trebuie să țină cont de invocarea de către recurenta pârâtă a neîndeplinirii de către intimata reclamantă a obligațiilor contractuale de montaj, ignorând astfel și prevederea contractuală potrivit căreia „la finalizarea lucrării se va efectua recepția finală și se vor regulariza plățile”, recepție care nu s-a făcut deloc, reclamanta intimată încetând din proprie inițiativă raporturile cu pârâta recurentă, considerând contractul reziliat.

Recursul pârâtei este fondat și urmează a fi admis. Într-adevăr instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, considerând că nu s-a împlinit termenul de prescripție așa cum întemeiat a invocat recurenta, întrucât acesta ar fi fost întrerupt prin recunoașterea de către pârâta recurentă a pretențiilor reclamantei intimate.

Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, respectiv, în cauza de față, de la data ultimei facturi nr. 1015910 din 10 august 1999 achitată parțial conform adresei nr. 152 din 20 august 1999 trimisă de reclamanta intimată recurentei pârâte, termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958 menționat împlinindu-se la 10 august 2002. Este adevărat că în temeiul art. 16 lit. a) din același Decret nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, recunoaștere făcută de cel în folosul căruia curge prescripția iar potrivit art. 17, din același decret, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

Rezultă evident, din dispozițiile legale menționate, că, pentru a întrerupe prescripția, recunoașterea pretențiilor reclamantei intimate ar fi trebuit să fie făcută de recurenta pârâtă înainte de data de 10 august 2002, data împlinirii termenului de prescripție de trei ani, ori, în speță, cele două înscrisuri reținute de instanța de apel ca reprezentând înscrisuri prin care recurenta a recunoscut că datorează intimatei sumele cerute de aceasta fie și în parte, au fost întocmite ulterior introducerii acțiunii de către intimată la data de 6 iunie 2003, respectiv la data de 2 iulie 2003 și la data de 22 martie 2004, astfel că nu se poate reține că acestea, chiar dacă cuprind recunoașterea solicitărilor reclamantei de către pârâta recurentă, pot fi luate în considerare pentru a se constata întreruperea prescripției.

Astfel fiind, se constată că la data formulării acțiunii de către intimata reclamantă, termenul de prescripție era împlinit, situație față de care decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. a) și ale art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat împotriva acesteia urmează a fi admis. Față de acestea este inutilă examinarea și a celorlalte critici aduse de recurentă deciziei atacate. În consecință, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi admis, iar hotărârea atacată va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond care urmează a fi schimbată în tot, iar acțiunea reclamantei urmează a fi respinsă ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C.F. SRL Onești împotriva deciziei nr. 125 din 18 mai 2004 a Curții de Apel Bacău, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul pârâtei SC C.F. SRL Onești declarat împotriva sentinței 245 din 4 februarie 2002 a Tribunalului Bacău, pe care o schimbă în tot în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.