ÎCCJ, Decizia nr. 275/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 270 din 26 iunie

2003, Tribunalul Prahova, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.D. la 3

ani închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de viol prevăzută

de art. 20, art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 99 și 109 C. pen.

În latura civilă, inculpatul a fost

obligat să plătească părții civile 3 milioane lei cu titlu de daune morale, în

solidar cu părțile responsabile civilmente C.I. și C.E.

Apelul declarat de către inculpat

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de

Apel Ploiești, secția penală, prin decizia nr. 355 din 11 august 2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul a declarat recurs, pe care nu l-a motiva în scris, termenul de

judecată al acestuia fiind fixat la 19 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 20 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție a constatat că prin decizia penală nr. 355 din 11

august 2003, Curtea de Apel Ploiești a prelungit arestarea preventivă a

inculpatului pe o durată de 20 zile, respectiv de la 6 septembrie 2003 la 22

septembrie 2003, inclusiv, și a stabilit termen pentru verificarea legalității

arestării preventive la data de 17 septembrie 2003.

La termenul din 17 septembrie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de retragerea recursului

declarat de către inculpatul C.D. împotriva deciziei pronunțate în apel.

Împotriva încheierii din 20 august

2003, inculpatul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de

casarea prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul C.D. împotriva încheierii din 20 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3654/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.