ÎCCJ, Decizia nr. 318/2004

Asupra contestației în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 mai 1996, reclamanta SC R.O. SRL, prin asociatul M.I., a depus, la Tribunalul București, secția comercială, acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC F.&C. SRL să-i plătească suma de 32.395.046 lei, reprezentând contravaloare marfă, reactualizată cu coeficientul de inflație, începând de la data scadenței, până la achitarea debitului, precum și dobânzile legale aferente. La termenul din 25 noiembrie 1996, reclamanta a depus o cerere prin care a renunțat la două capete din acțiune, respectiv la reactualizarea sumei datorate cu coeficientul de inflație și la dobânzile legale aferente, fără să se ia act, prin încheiere, despre această renunțare.

Prin încheierea din 15 februarie 1999, a fost respinsă excepția invocată de pârâtă, privind lipsa calității de reprezentant al asociatului care a formulat acțiunea, în numele societății reclamante. Ulterior, prin încheierea din 25 octombrie 1999, Tribunalul București, secția comercială, întemeindu-se pe dispozițiile art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei, la judecată. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia civilă nr. 1967 din 27 iunie 2000, a admis apelul declarat de reclamantă, prin asociatul M.I. și, desființând încheierea menționată, a dispus trimiterea dosarului, la Tribunalul București, secția comercială, pentru soluționarea cauzei pe fond. Împotriva acestei decizii, reclamanta și pârâta au declarat recurs.

Prin decizia nr. 2401 din 3 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.O. SRL și, admițând recursul declarat de pârâta SC F.&C. SRL, a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, împotriva încheierii, ca inadmisibil. S-a motivat că, din moment ce instanța de apel a examinat criticile formulate de apelanta-reclamantă, a încălcat dispozițiile art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C. proc. civ., privind unicitatea căii de atac, a recursului, ce se putea exercita în cauză, astfel că recursul declarat de pârâtă este fondat.

Referitor la recursul reclamantei, s-a relevat că acesta este nefondat, deoarece din încheierea de la 25 octombrie 1999, rezultă că renunțarea la judecată s-a făcut fără nici o rezervă în ceea ce privește dreptul de reprezentare a persoanei juridice, cât timp nu s-au depus înscrisuri, care să ateste dreptul exclusiv al unui asociat, de a dispune în legătură cu exercitarea acțiunii în justiție. S-a mai învederat că recursul reclamantei este și lipsit de interes, din moment ce apelul declarat de aceasta, a fost admis și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare. În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ultimei decizii, susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a relevat, în dezvoltarea motivului invocat, că din moment ce prin art. 246 alin. (2) C. proc. civ., se prevede că renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel, se impunea ca, în raport cu prevederile art. 299 din același cod, calea de atac, intitulată de reclamantă, „apel”, să fie considerată recurs, iar ca urmare, soluția pronunțată asupra acelei căi de atac, să aibă caracter irevocabil. Curtea Supremă de Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 250 din 22 septembrie 2003, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și, casând decizia nr. 2401 din 3 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, a respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta SC R.O.

SRL București și de pârâta SC F.&C. SRL București, împotriva deciziei civile nr. 1967 din 27 iunie 2000, a Curții de Apel București, secția comercială. S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 246 alin. (1) și (2) C. proc. civ., se impune să se considere că încheierea din 25 octombrie 1999, prin care Tribunalul București, secția comercială, a luat act de renunțarea reclamantei, la judecată, era supusă numai căii de atac a recursului. S-a relevat că, față de această situație, calea de atac exercitată de reclamantă, prin asociatul M.I., constituie recurs, iar decizia prin care s-a admis această cale de atac și s-a desființat încheierea menționată, trimițându-se cauza la prima instanță, pentru a fi soluționată pe fond, este irevocabilă.

Ca urmare, s-a apreciat că, datorită nerespectării dispozițiilor art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C. proc. civ., decizia secției comerciale a Curții Supreme de Justiție a determinat, prin încălcarea esențială a legii, o soluționare greșită a cauzei pe fond, ceea ce impune casarea acestei decizii și respingerea recursurilor declarate de reclamantă și pârâtă, precum și menținerea deciziei de trimitere a dosarului la prima instanță, pentru soluționarea cauzei pe fond, cu care prilej să se examineze și măsura în care cererea de renunțare la judecată s-a făcut cu respectarea cerințelor legii. Împotriva acestei ultime decizii, pârâta SC F.&C. SRL București a formulat contestație în anulare, care a fost înregistrată la data de 16 aprilie 2004. Contestația în anulare este introdusă tardiv.

În adevăr, potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare „se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare”, iar „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”. Or, în raport cu conținutul dispozițiilor sale, decizia nr. 250 din 22 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în complet format din 9 judecători, este o hotărâre irevocabilă, din cele care nu se aduce la îndeplinire pe calea executării silite, astfel că, potrivit textului de lege menționat, împotriva acesteia se putea introduce contestație în anulare, în termen de 15 zile de la data când contestatoarea (SC F.&C.

SRL București) a luat cunoștință de acea decizie. Cum decizia împotriva căreia este formulată contestația, s-a pronunțat la 22 septembrie 2003, când SC F.&C. SRL București a fost prezentă la dezbateri prin reprezentant, astfel că a luat cunoștință de la acea dată, de conținutul deciziei, iar depunerea contestației în anulare, la poștă, a avut loc abia la data de 15 aprilie 2004, rezultă că această cale de atac a fost exercitată cu vădita depășire a termenului de 15 zile prevăzut în art. 319 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, urmează a se dispune respingerea contestației în anulare, ca tardiv introdusă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de pârâta SC F.&C. SRL București împotriva deciziei nr. 250 din 22 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în complet format din 9 judecători. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.