ÎCCJ, Decizia nr. 250/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 6 mai 1996, reclamanta

S.C. R.O. S.R.L., prin asociatul M.M., a depus, la Tribunalul București, secția

comercială, acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. F.C.I. S.R.L.

să-i plătească suma de 32.395.046 lei reprezentând contravaloare marfă, reactualizată

cu coeficientul de inflație, începând de la data scadenței, până la achitarea

debitului, precum și dobânzile legale aferente.

La termenul din 25 noiembrie 1996,

reclamanta a depus o cerere prin care a renunțat la două capete din acțiune,

respectiv, la reactualizarea sumei datorate cu coeficientul de inflație și la

dobânzile legale aferente, fără să se ia act, prin încheiere, despre această

renunțare.

Prin încheierea din 15 februarie

1999, a fost respinsă excepția invocată de pârâtă, privind lipsa calității de

reprezentant al asociatului care a formulat acțiunea în numele societății

reclamante.

Ulterior, prin încheierea din 25

octombrie 1999, Tribunalul București, secția comercială, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei la

judecată.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 1967 din 27 iunie 2000, a admis apelul

declarat de reclamantă prin asociatul M.M. și, desființând încheierea

menționată, a dispus trimiterea dosarului, la Tribunalul București, secția

comercială, pentru soluționarea cauzei pe fond.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta și pârâta au declarat recurs.

Prin decizia nr. 2401 din 3 aprilie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.C. R.O. S.R.L. și, admițând recursul declarat

de pârâta S.C. F.C.I. S.R.L., a modificat decizia atacată în sensul respingerii

apelului declarat de reclamantă, împotriva încheierii, ca inadmisibil.

S-a motivat că, din moment ce

instanța de apel a examinat criticile formulate de apelanta reclamantă, a

încălcat dispozițiile art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C. proc.

civ., privind unicitatea căii de atac, a recursului, ce se putea exercita în

cauză, astfel că recursul declarat de pârâtă este fondat.

Referitor la recursul reclamantei,

s-a relevat că acesta este nefondat deoarece din încheierea de la 25 octombrie

1999 rezultă că renunțarea la judecată s-a făcut fără nici o rezervă în ceea ce

privește dreptul de reprezentare a persoanei juridice cât timp nu s-au depus

înscrisuri care să ateste dreptul exclusiv al unui asociat de a dispune în

legătură cu exercitarea acțiunii în justiție.

S-a mai învederat că recursul

reclamantei este și lipsit de interes din moment ce apelul declarat de aceasta

a fost admis și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare împotriva ultimei decizii, susținând că aceasta a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a relevat, în dezvoltarea

motivului invocat, că din moment ce prin art. 246 alin. (2) C. proc. civ. se

prevede că renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de

apel, se impunea ca, în raport cu prevederile art. 299 din același cod, calea

de atac, intitulată de reclamantă „apel”, să fie considerată recurs, iar ca

urmare soluția pronunțată asupra acelei căi de atac să aibă caracter

irevocabil.

S-a subliniat că, de altfel, în

minuta deciziei Curții de Apel București, s-a și precizat că soluția este

irevocabilă, astfel că adăugarea în dispozitivul deciziei că aceasta este cu

recurs, ca și mențiunea că s-a admis apelul, iar nu recursul, constituie doar

erori materiale ce nu justificau admiterea recursului pârâtei, de vreme ce

ambele recursuri erau inadmisibile după examinarea cauzei în singura cale de

atac ce putea fi exercitată.

S-a mai învederat că oricum, față de

dispozițiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ., competența de a judeca în recurs

revenea curții de apel, iar nu Curții Supreme de Justiție.

În fine, s-a susținut că instanța

supremă nu a observat că nu a fost formulată corect cererea de renunțare la

judecată deoarece F.C., care a prezentat această cerere, pe lângă că avea doar

calitate de al doilea asociat în cadrul societății reclamante, dar era și

asociat unic al societății pârâte.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și respingerea, ca inadmisibile, a recursurilor declarate de

reclamantă și pârâtă împotriva deciziei nr. 1967 din 27 iunie 2000 a Curții de

Apel București, secția comercială.

Recursul în anulare este fondat.

În conformitate cu art. 246 alin.

(1) C. proc. civ., „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie

verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași

articol „renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de

apel”.

Din aceste dispoziții ale legii

rezultă, astfel, că încheierea din 25 octombrie 1999, prin care Tribunalul

București, secția comercială, a luat act de renunțarea reclamantei la judecată,

era supusă unei singure căi de atac, aceea a recursului.

De altfel, în această privință, prin

art. 299 C. proc. civ., cum era în vigoare la data pronunțării acelei

încheieri, se prevedea că hotărârile date fără drept de apel erau supuse căii

de atac a recursului.

Așa fiind, se constată că, în raport

cu prevederile legale aplicabile, calea de atac exercitată de reclamantă prin asociatul

M.M. constituie recurs, iar decizia prin care s-a admis această cale de atac și

s-a desființat încheierea vizată, trimițându-se cauza la prima instanță, pentru

a fi soluționată pe fond, este irevocabilă, sens în care s-a și făcut mențiune

în minuta deciziei respective.

Față de această reglementare legală

cu caracter imperativ, mențiunile din decizia curții de apel referitoare la

admiterea apelului și la calea de atac a recursului sunt lipsite de relevanță,

impunându-se să fie considerate, așa cum se subliniază și prin recursul în

anulare, erori materiale supuse îndreptării potrivit procedurii prevăzute în

art. 281 C. proc. civ.

Ca urmare, față de această

nerespectare a dispozițiilor art. 246 alin. (2), cu referire la art. 299 C.

proc. civ., decizia Curții Supreme de Justiție, secția comercială, a fost

pronunțată cu încălcarea esențială a legii, determinând o soluționare greșită a

cauzei pe fond.

În consecință, constatându-se că

decizia atacată se află în situația prevăzută în art. 330 pct. 2 teza I C.

proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa această decizie

și a se respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantă și

pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1967 din 27 iunie 2000 a Curții de Apel

București, secția comercială. Menținându-se, astfel, soluția acestei instanțe

de trimitere a dosarului, pentru soluționarea cauzei pe fond, prima instanță va

trebui să examineze și în ce măsură cererea de renunțare la judecată a fost

formulată cu respectarea cerințelor legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 2401 din 3

aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de reclamanta S.C. R.O. S.R.L. București și de pârâta

S.C. F.C.I. S.R.L. București împotriva deciziei civile nr. 1967 din 27 iunie

2000 a Curții de Apel București, secția comercială.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 septembrie 2003.