ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4557/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 5873 din 6 octombrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a respins, ca nefondată, cererea SC U. SA Buzău privind obligarea pârâtei SC P. SA București la plata sumei de 190.651.228 lei contravaloare marfă livrată acesteia din urmă și neachitată. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 675 din 12 aprilie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta SC C. SA Buzău împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei 148.161.988 lei compusă din 117.501.360 lei diferență curs valutar și 30.660.628 lei rest plată rezultat din compensarea datoriilor între părți.

Prin decizia nr. 567 din 4 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC P. SA București împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel București, în vederea administrării de probe pentru stabilirea pretențiilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de apărările pârâtei, inclusiv prin efectuarea unei expertize contabile. În rejudecare, prin decizia nr. 53 din 27 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SA Buzău împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., cu referire la art. 105 alin. (2) din același cod. La termenul din 11 noiembrie 2004, fixat pentru judecarea recursului, a fost invocată excepția de nelegalitate a apelului, în raport de dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. Excepția este întemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală a determinat precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului civil, în fond și căi de atac, corespunzător unui mecanism de desfășurare care, prin reglementarea conținutului fiecărei etape procesuale și a conduitei tuturor subiecților procesuali, constituie o garanție a egalității părților, a protejării judiciare a drepturilor subiective deduse judecății, a pronunțării de hotărâri corespunzătoare adevărului și legii. Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Din economia dispozițiilor legale vizate rezultă, sub un prim aspect, că fiind determinată de lege, este lipsită de relevanță calificarea pe care partea o dă căii de atac exercitate. Totodată, în raport de caracterul imperativ, de ordine publică al normelor procesuale, este nulă orice hotărâre judecătorească dată cu nesocotirea lor. În fine, cum Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziții privind aplicarea legii în timp, în această materie devine operant principiul tempus regit actum, al „activității” normelor de drept procesual, în sensul că acestea sunt de imediată aplicare, activitatea lor întinzându-se din momentul intrării în vigoare a legii până în momentul ieșirii din vigoare. Drept urmare, între altele, rezultă că hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac determinate de legea procesuală în vigoare la data pronunțării acestora, iar judecata se desfășoară potrivit regulilor procedurale în vigoare în timpul soluționării.

Prezentul litigiu a început și s-a desfășurat în condițiile modificării unor norme procesuale, ceea ce supune examinării aplicarea în cauză a principiilor menționate. Astfel, potrivit art. 1 al art. 282 1 C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, hotărârile date în primă instanță nu sunt supuse apelului, între altele, în cazul cererilor principale privind obligații de plată a unor sume de bani, în valoare de până la 200.000.000 lei. Drept urmare, în raport de obiectul prezentului litigiu privind obligarea la plata unei sume de bani inferioară plafonului determinat de textul menționat, hotărârea primei instanțe era supusă numai recursului. Așa fiind, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar prin care a fost soluționată o cale de atac neprevăzută de lege, în acest caz, este supusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite excepția, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite dosarul Curții de Apel București pentru judecarea recursului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția. Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA Buzău împotriva deciziei nr. 53 din 27 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite dosarul la Curtea de Apel București pentru judecarea recursului. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 noiembrie 2004.