ÎCCJ, Decizia nr. 277/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea din 28

decembrie 2004, petenții P.N. și B.G. au solicitat Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, începerea urmăririi penale împotriva

procurorului B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 247 C. pen., constând

în exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu, cu referire la infirmarea

unei soluții, redeschiderea și reluarea urmăririi penale, deși nu avea

calitatea de procuror ierarhic superior, în raport cu cea a procurorilor care

au dat soluții de netrimitere în judecată.

Astfel, deși prin ordonanța

procurorului din 28 noiembrie 2002, dată în dosarul nr. 409/P/2001 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală, printre alții, față de B.G., iar prin rezoluția procurorului

din 5 februarie, din dosarul nr. 324/P/2002, al aceluiași parchet, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de petenții menționați, întrucât fapta nu

există, precum și față de faptul că prin ordonanța nr. 3145/C/3865/2002 din 11

februarie 2003, a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, s-a

dispus doar redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. 409/P/2001,

procurorul B.C. a infirmat, nelegal, soluția din dosarul nr. 324/P/2002 și a

conexat cele două dosare.

Totodată, prin adresa din 25

martie 2004, procurorul menționat a comunicat Serviciului Pașapoarte, că s-a

început urmărirea penală împotriva petenților P.N. și B.G., îngrădindu-le,

astfel, acestora, dreptul constituțional la libera circulație.

Prin rezoluția nr. 3/P/2005

din 28 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea

urmăririi penale față de procurorul B.C. de la Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Constanța, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și 247 C. pen.

S-a reținut că, potrivit

art. 278 alin. (1) C. proc. pen., plângerea, în cazurile sesizate de petenți,

trebuia adresată Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Constanța.

În cazul în care petenții ar

fi fost nemulțumiți de modul în care Procurorul general rezolva plângerea,

aceștia puteau sesiza instanța competentă, conform art. 278

1

C.

proc. pen.

Prin urmare, în raport cu

reglementarea riguroasă a controlului legalității și temeiniciei măsurilor

dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, vizând înlăturarea acelor

măsuri luate cu încălcarea legii, angajarea răspunderii acestuia este

admisibilă, numai în cazul în care se dovedește dispunerea măsurii cu

rea-credință sau dintr-un anume interes.

Pe de altă parte, procurorul

poate dispune și din oficiu, infirmarea oricărei măsuri procesuale, fără a se

face distincție în privința organului de urmărire penală care a luat-o, așa

încât nu se poate reține exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Totodată, cu referire la cel

de al doilea aspect sesizat de petenți, de asemenea nu se poate reține

exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în raport cu dispozițiile art.

14 lit. b) din O.G. nr. 65/1997, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr.

84/2003.

Prin rezoluția nr.

3891/70/N/2005 din 6 aprilie 2005, procurorul ierarhic superior a respins

plângerea formulată de petenți împotriva rezoluției primare de neîncepere a

urmăririi penale, ca nefondată.

Împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,

petenții P.N. și B.G. au formulat plângere, în temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Prin sentința nr. 380 din 27

iunie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca nefondată, reținându-se îndeplinirea de către procuror, a

atribuțiilor de serviciu, cu respectarea condițiilor legii procesual-penale,

împrejurare în raport cu care, în mod judicios, s-a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petenții P.N. și B.G. au declarat recurs, întemeiat pe cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

S-a susținut că sentința

atacată este nelegală, în raport cu împrejurarea că procurorul a soluționat

plângerea, în baza actelor aflate la dosarul cauzei, fără a efectua vreun act

care să se circumscrie actelor premergătoare.

Totodată, interpretarea dată

de procuror, dispozițiilor art. 220 C. proc. pen., este greșită.

În concluzie, petenții au

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, admiterea plângerii

formulate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, desființarea

acesteia și redeschiderea urmăririi penale.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În conformitate cu art. 200

C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul

să se dispună trimiterea în judecată.

Din felul cum legea

procesual-penală a determinat obiectul urmăririi penale, rezultă că aceasta se

efectuează având în vedere mai multe sarcini.

Una dintre acestea privește

constatarea „existenței infracțiunilor”.

Sub acest aspect, din însăși

plângerea cu a cărei soluționare organul de urmărire penală a fost sesizat sau,

când este cazul, din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă date și

împrejurări care nu lasă îndoială fie cu privire la existența infracțiunii și

inexistența unuia din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., caz în

care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale nu este împiedicată și

se dispune ca atare, fie cu privire la inexistența acesteia ori existența unuia

din cazurile prevăzute în textul legal menționat.

În această din urmă

situație, organul sesizat pe această cale dispune neînceperea urmăririi penale.

În cauză, organul de

urmărire penală, sesizat cu plângerea formulată de petenții menționați, a

constatat îndeplinirea legală a atribuțiilor de serviciu, de către procurorul

B.C., împrejurare ce justifică rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Soluția de netrimitere în

judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, a fost contestată de

petenții menționați care, formulând plângerea întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., au vizat controlul judecătoresc al acesteia, sub aspectul de

completitudine al urmăririi penale.

Or, examinând cauza sub

acest aspect, prima instanță a constatat că, în raport cu împrejurările cauzei,

acest caracter al urmăririi penale este îndeplinit, în sensul că nu se constată

împrejurări ce trebuiau stabilite sau lămurite și acestea nu au fost elucidate.

Nici în această etapă

procesuală nu se constată o altă situație de fapt, așa încât hotărârea primei

instanțe este nesusceptibilă de critică sub acest aspect.

Pe de altă parte, prin art.

220 C. proc. pen., s-au stabilit următoarele, cu referire la infirmarea actelor

sau măsurilor procesuale nelegale, „când procurorul constată că un act sau o

măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea

dispozițiilor legale, o infirmă motivat”.

Așadar, textul menționat nu

a statuat asupra unei distincții în sensul vizat de petenți, așa încât recursul

se constată a fi nefondat, și sub aspectul criticii privind greșita

interpretare a dispozițiilor art. 220 C. proc. pen.

Totodată, nici alte cazuri

de casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

În concluzie, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

alin. (1) lit. b) C.

proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții P.N.

și B.G. care, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, vor fi

obligați la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petenții P.N. și B.G.

împotriva sentinței nr. 380 din 27 iunie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2139/2005.

Obligă petenții P.N. și B.G. să

plătească statului, fiecare, câte 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.