ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2179/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 101/ P din 9 noiembrie 2004, pronunțată Curtea de Apel Constanța, secția penală, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., s-a admis plângerea formulată de petentul R.S. împotriva rezoluției nr. 268/ P din 13 august 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de a pel Constanța prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru art. 246 C. pen., faptă reclamată de R.S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: La 1 august 2002, R.V.S. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție cu privire la comiterea faptelor de trafic de influență, luare de mită, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, lipsire de libertate în mod ilegal, tortură, fals intelectual și uz de fals.

Sesizarea se referea la un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru faptele de corupție, la un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța și la directorul R.A.T.C. Constanța pentru abuz în serviciu, la doi medici legiști (S.M.L. Constanța) și doi medici psihiatrici din cadrul Spitalului de Psihiatrie Palazu Mare Constanța pentru fals intelectual, doi consilieri juridici din cadrul R.A.T.C. Constanța și directorul acestei regii, pentru abuz și uz de fals. O sesizare similară a fost făcută Ministerului de Justiție la 17 martie 2003. Ambele sesizări au fost trimise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru soluționare.

Întrucât sesizările se refereau la comiterea faptelor de luare de mită și trafic de influență de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, situație atestată și în procesul-verbal întocmit la 16 septembrie 2002 de procuror, cele două sesizări au fost trimise P.N.A. pentru verificări. La 19 februarie 2003, secția de combatere a corupției – Serviciul teritorial Constanța din cadrul P.N.A. a întocmit un referat, prin care a propus clasarea plângerii lui R.S. Referatul a fost confirmat prin rezoluția nr. 99/VIII/1/2002 din 12 noiembrie 2003 de procurorul șef serviciu secția de combatere a corupției din cadrul P.N.A., care a respins plângerea formulată de R.S., arătând că nu rezultă „o faptă determinată de corupție care să atragă competența P.N.A.” La 20 noiembrie 2003, R.V.S.

a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului P.N.A., sesizând Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 16/ P din 04 martie 2004, dosar nr. 1412/P/2003, Curtea de Apel Constanța și-a declinat competența materială în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție având în vedere că sesizările vizau fapte de corupție comise de un procuror de la Parchetul Curții de Apel Constanța. Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 99 din 13 mai 2004 (dosar nr. 1354/2004), a trimis cauza Curții de Apel Constanța, motivând că, potrivit principiului disponibilității, la termenul din 13 mai 2004 R.S. și-a retras plângerea penală împotriva procurorului reclamat pentru faptele de corupție, iar fapta procurorului din Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța este de competența acestei instanțe.

Astfel investită, Curtea de Apel Constanța, prin sentința penală nr. 75 din 2 iulie 2004 (dosarul nr. 593/PAC)2004) a admis plângerea lui R.V.S. și a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru competentă soluționare (sesizările penale ale petentului). Pe baza actelor anexate de petent la sesizările penale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, prin rezoluția nr. 268 din 13 august 2004, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru art. 246 C. proc. pen., întrucât fapta reclamată nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Rezoluția procurorului a fost menținută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, care, la 3 septembrie 2004 (rezoluția nr. 336/II/2/2004), a respins plângerea lui R.S.

în temeiul art. 278 C. proc. pen. La 20 septembrie 2004, R.S. a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 13 august 2004, sesizând Curtea de Apel Constanța, competentă potrivit art. 278 1 C. proc. pen. Examinând lucrările dosarului nr. 278/P/2004 (nr. 99/VIII/2004) al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, instanța a constatat că, prin rezoluția din 13 august 2004, procurorul a soluționat parțial cauza, dispunând neînceperea urmăririi penale numai pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. proc. pen. Persoana vătămată, prin sesizările adresate organului de urmărire penală, a arătat expres că a fost lipsită de libertate în mod ilegal de medicii psihiatrici, care au torturat-o și împreună cu medicii legiști au întocmit în fals Raportul de expertiză medico-legală nr. 341/ P din 26 martie 2002, raport ce a fost apoi folosit de către directorul general și consilierii juridici de la R.A.T.C.

Constanța în procesele civile cu R.V.S. Instituția plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului, de netrimitere în judecată a fost introdusă în codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, ca procedură de atacare în justiție a soluției de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale. Instituția vizează atât netemeinicia acestor acte procedurale, în raport de actele premergătoare sau probele administrate cât și din netemeinicia privind soluționarea cauzei pentru toate faptele sesizate organului de urmărire penală. A interpreta astfel dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., înseamnă a încălca accesul liber la justiție a oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, drept a cărui exercitare nu poate fi îngrădită de nici o lege.

Omisiunea procurorului care s-a pronunțat în cauză numai cu privire la fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ce privește pe procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și directorul R.A.T.C. Constanța, putea fi înlăturată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, care a avut de rezolvat plângerea lui R.S. Cum în situația dată, nici procurorul general amintit nu a dispus soluționarea cauzei pentru toate faptele reclamate, instanței de judecată nu-i rămâne decât soluția de admitere a plângerii formulate de R.S., pentru că astfel, asupra acestor fapte, procurorul nu are cum să se mai pronunțe, deoarece petentul nu mai are altă cale de atac în fața organelor de urmărire penală, care prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a pus capăt conflictului de drept penal, real sau aparent.

Admițând plângerea, Curtea nu a putut reține cauza spre rejudecare, deoarece în dosarul de urmărire penală nu există probe că sunt îndeplinite cerințele art. 17 C. proc. pen., referitoare la trăsăturile esențiale ale infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, tortură, fals intelectual și uz de fals. Astfel, instanța admițând plângerea, a desființat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale pentru celelalte infracțiuni sesizate de R.S. numai dacă sunt îndeplinite cerințele art. 228 alin. (1) C. proc. pen., în referire la art. 17 C. pen., privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Obiectul judecății în cauza de față fiind atipic prevederilor art. 278 1 C. proc.

pen., trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale, nu privește și fapta de abuz contra intereselor persoanelor pentru care sunt reclamați procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și directorul general de la R.A.T.C. Constanța. Soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru această faptă, rămâne a fi verificată de instanță, odată cu soluția ce urmează a fi dată de procuror pentru celelalte fapte în temeiul art. 34 lit. d) C. proc. pen., care nu-i vizează pe cei doi. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și făptuitorii B.Șt., O.M., C.M.D., P.C.N., C.D., N.L. și Z.I., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greșitei admiteri a plângerii.

În motivarea recursului parchetului se arată că, prin sentința penală nr. 75 din 2 iulie 2004 a Curții de Apel Constanța, s-a admis plângerea petentului și s-a trimis cauza la parchet pentru a se pronunța sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., hotărâre căreia parchetul i s-a conformat întocmai, emițând rezoluția nr. 268/ P din 13 august 2004. Prin hotărârea recurată, instanța a restituit cauza la parchet în vederea începerii urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 289, art. 291, art. 189 și 267 1 C. pen., omițând a se pronunța cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., reclamată în plângerea introductivă, ceea ce ar crea pericolul ca, după ce parchetul va da o soluție cu privire la infracțiunile indicate de instanță, să se considere, din nou, că nu s-a pronunțat pe toate faptele reclamate.

Pe de altă parte, hotărârea instanței este criticată pentru că nu a indicat faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă. Recursurile făptuitorilor vizează nelegalitatea soluției instanței de fond, deoarece din materialul de urmărire penală rezultă cu certitudine că organul de urmărire penală a dispus prin rezoluție neînceperea urmăririi penale și față de aceștia, constatând că în cauză nu sunt elemente care să conducă la concluzia că s-a comis vreuna din infracțiunile reclamate de către vreuna dintre persoanele nominalizate. Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de drept și de fapt, conform prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 268/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, descrie, în partea introductivă, faptele reclamate de petent, pentru ca apoi să prezinte situația de fapt stabilită în motivarea concluziei enunțate, în sensul că „în ceea ce privește pe procurorul A.L.V., urmează a se reține că aceasta nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu”. Referirile la legalitatea activităților desfășurate de medici sau conducerea R.A.T.C. s-au făcut doar incidental, în contextul în care s-a conchis că „tocmai aceste concluzii au determinat procurorul (….) să sesizeze instanța de judecată….”.

Pe de altă parte, prin rezoluție se dispune „neînceperea urmăririi penale pentru art. 246 C. pen., faptă reclamată de R.S.”, fără a se arăta persoanele față de care s-a dispus această măsură, ceea ce evidențiază o gravă carență a rezoluției atacate, de natură să afecteze buna desfășurare a judecății în fața instanței învestite cu soluționarea plângerii, care, conform dispozițiilor art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen., trebuie să citeze persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale și persoana care a făcut plângerea. Tocmai pentru a preveni astfel de omisiuni, prin Legea nr. 480/2004, legiuitorul a completat dispozițiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., instituind obligativitatea comunicării soluției de neîncepere a urmăririi penale către persoanele interesate, deci implicit cele la care se referă.

În altă ordine de idei, procurorul nu este ținut de încadrarea juridică pe care o dau faptelor părțile prin plângerile penale cu care se adresează unităților de parchet, fiind necesar să se pronunțe cu privire la faptele reclamate, indiferent de încadrarea juridică finală a acestora. De asemenea, susținerea că procurorul s-a conformat strict sentinței penale nr. 75 din 2 iulie 2004 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a admis plângerea petentului și s-a trimis cauza la parchet pentru a se pronunța sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., nu este exactă, întrucât, conform dispozitivului acestei hotărâri, cauza a fost transmisă parchetului pentru competentă soluționare, nefiind efectuat nici un act de urmărire penală, neaflându-ne în ipoteza în care cauza să fie trimisă procurorului pentru începerea urmăririi penale pentru o anumită infracțiune sau a redeschiderii urmăririi penale.

Referirea generică de care a uzat instanța este explicabilă în condițiile în care abuzul în serviciu constituie infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., doar dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale altei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, dintre cele reglementate la capitolul I al titlului VI C. pen. Pentru toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și făptuitorii B.Șt., O.M., C.M.D., P.C.N., C.D., N.L. și Z.I., constatând că soluția instanței de fond este corectă. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții intimați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de făptuitorii B.Șt., O.M., C.M.D., P.C.N., C.D., N.L. și Z.I. împotriva sentinței penale nr. 101 din 9 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța. Obligă pe recurenții făptuitori la plata sumei de câte 400.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2005.