ÎCCJ, Decizia nr. 114/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 304

din 21 aprilie 2003, Tribunalul Dolj a condamnat, între alții, pe inculpatul R.A.,

la 4 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de evadare prevăzută de art.

20, raportat la art. 269 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 269 alin. (3) C.

pen., s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă alături de pedeapsa

detenției pe viață, la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 9 din 7

ianuarie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă.

Curtea de Apel Craiova, prin

decizia penală nr. 380 din 15 septembrie 2003, admițând apelul inculpatului, a

dispus, în baza art. 26 alin. (3) teza a II-a C. pen., ca acesta să execute

pedeapsa detențiunii pe viață.

Prin decizia nr. 5246 din 14

noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

La data de 22 decembrie

2003, inculpatul R.A. a formulat plângere penală împotriva judecătorului M.A.,

susținând că acest judecător ar fi săvârșit, față de el, infracțiunea de abuz

în serviciu, prin aceea că la termenul din 14 noiembrie 2003, a prelungit

mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 12 ianuarie 2003, emis împotriva sa

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Ulterior, printr-un memoriu

din 18 martie 2004, același inculpat a formulat plângere penală împotriva judecătorului

M.T., susținând că acest judecător ar fi săvârșit infracțiunile de fals

intelectual și de abuz în serviciu, prin felul în care s-a pronunțat la data de

14 noiembrie 2003, asupra recursului său în cauza în care a fost condamnat

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de evadare.

Procurorul desemnat să

examineze plângerile, prin rezoluția din 18 martie 2004, din dosarul nr. 72/P/2004

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

neînceperea urmăririi penale, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută

de art. 246 C. pen., față de M.A., M.T., A.C. și G.B., judecători la Înalta

Curte de Casație și Justiție.

S-a motivat că, în ceea ce

privește pe judecătorul M.A., fapta nu există, deoarece acest judecător nu a

făcut parte din completul care a soluționat recursul inculpatului R.A., iar în

ceea ce privește pe judecătorul M.T., vizat prin plângere, precum și pe

judecătorii A.C. și G.B., care au făcut parte, toți trei, din completul care a

pronunțat decizia nr. 5246 din 14 noiembrie 2003, s-a constatat că soluția

adoptată de aceștia, în conformitate cu convingerea lor juridică personală,

este legală și temeinică, încât, sub aspectul laturii obiective, fapta lor nu

întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiuni.

Inculpatul R.A. a formulat

plângere împotriva acestei rezoluții, pe care a adresat-o procurorului ierarhic

superior.

Prin rezoluția din 7 mai

2004, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

respingerea plângerii, ca neîntemeiată, cu motivarea că din examinarea actelor

dosarului se constată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de cei

patru judecători ai instanței supreme este legală și temeinică.

Inculpatul a formulat

plângere, la instanță, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 149 din 15 iunie 2004, a respins

plângerea, cu motivarea că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de

cei patru judecători este corectă, deoarece judecătorul M.A. nici nu a

participat la pronunțarea soluției din 14 noiembrie 2003, la care s-a referit

inculpatul R.A., iar ceilalți trei judecători, prin respingerea recursului

declarat de acest inculpat, au făcut o justă aplicare a legii în cazul

respectiv.

Inculpatul R.A. a declarat

recurs, susținând, în esență, că sentința este nelegală, deoarece procesul s-a

soluționat, fără ca părțile intimate să fi fost prezente, iar soluția ce a fost

dată, este consecința unor acte de abuz în serviciu și de fals intelectual.

În concluzie, s-a cerut

casarea sentinței și rejudecarea plângerii de către instanța de recurs.

Recursul este nefondat.

Din examinarea susținerilor

formulate de inculpat în sprijinul recursului ce l-a declarat, se constată, pe

de o parte, că neprezentarea intimaților, vizați prin plângere, la termenul de

judecată, nu are relevanța ce i se atribuie, cât timp, în speță, este

obligatorie numai citarea tuturor părților, iar nu și prezența acestora în fața

instanței de judecată.

Pe de altă parte, mai este

de observat că în raport cu caracterul vădit legal și temeinic al soluției de

respingere a plângerii împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi

penale față de un judecător care nici nu s-a pronunțat în cauza privind pe

inculpatul-recurent, precum și față de alți trei judecători, care au soluționat

cu respectarea cerințelor legii, recursul declarat de el împotriva unei decizii

pronunțate în apel, susținerile sale informe, neînsușite de apărătorul ce i s-a

desemnat, nu constituie critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Așa fiind și cum apărătorul

inculpatului R.A. nu a invocat nici un motiv de casare în sprijinul recursului,

iar din examinarea cauzei în ansamblu nu se constată vreun caz de casare,

susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat

de acest inculpat să fie respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor

judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul R.A. împotriva sentinței nr. 149 din 15 iunie

2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpat să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din

care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.