ÎCCJ, Decizia nr. 114/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 304 din 21 aprilie 2003, Tribunalul Dolj a condamnat, între alții, pe inculpatul R.A., la 4 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de evadare prevăzută de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 269 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă alături de pedeapsa detenției pe viață, la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 9 din 7 ianuarie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 380 din 15 septembrie 2003, admițând apelul inculpatului, a dispus, în baza art. 26 alin. (3) teza a II-a C. pen., ca acesta să execute pedeapsa detențiunii pe viață.

Prin decizia nr. 5246 din 14 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. La data de 22 decembrie 2003, inculpatul R.A. a formulat plângere penală împotriva judecătorului M.A., susținând că acest judecător ar fi săvârșit, față de el, infracțiunea de abuz în serviciu, prin aceea că la termenul din 14 noiembrie 2003, a prelungit mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 12 ianuarie 2003, emis împotriva sa de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj. Ulterior, printr-un memoriu din 18 martie 2004, același inculpat a formulat plângere penală împotriva judecătorului M.T., susținând că acest judecător ar fi săvârșit infracțiunile de fals intelectual și de abuz în serviciu, prin felul în care s-a pronunțat la data de 14 noiembrie 2003, asupra recursului său în cauza în care a fost condamnat pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de evadare.

Procurorul desemnat să examineze plângerile, prin rezoluția din 18 martie 2004, din dosarul nr. 72/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen., față de M.A., M.T., A.C. și G.B., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a motivat că, în ceea ce privește pe judecătorul M.A., fapta nu există, deoarece acest judecător nu a făcut parte din completul care a soluționat recursul inculpatului R.A., iar în ceea ce privește pe judecătorul M.T., vizat prin plângere, precum și pe judecătorii A.C.

și G.B., care au făcut parte, toți trei, din completul care a pronunțat decizia nr. 5246 din 14 noiembrie 2003, s-a constatat că soluția adoptată de aceștia, în conformitate cu convingerea lor juridică personală, este legală și temeinică, încât, sub aspectul laturii obiective, fapta lor nu întrunește elementele constitutive ale vreunei infracțiuni. Inculpatul R.A. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, pe care a adresat-o procurorului ierarhic superior. Prin rezoluția din 7 mai 2004, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată, cu motivarea că din examinarea actelor dosarului se constată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de cei patru judecători ai instanței supreme este legală și temeinică.

Inculpatul a formulat plângere, la instanță, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 149 din 15 iunie 2004, a respins plângerea, cu motivarea că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de cei patru judecători este corectă, deoarece judecătorul M.A. nici nu a participat la pronunțarea soluției din 14 noiembrie 2003, la care s-a referit inculpatul R.A., iar ceilalți trei judecători, prin respingerea recursului declarat de acest inculpat, au făcut o justă aplicare a legii în cazul respectiv. Inculpatul R.A. a declarat recurs, susținând, în esență, că sentința este nelegală, deoarece procesul s-a soluționat, fără ca părțile intimate să fi fost prezente, iar soluția ce a fost dată, este consecința unor acte de abuz în serviciu și de fals intelectual.

În concluzie, s-a cerut casarea sentinței și rejudecarea plângerii de către instanța de recurs. Recursul este nefondat. Din examinarea susținerilor formulate de inculpat în sprijinul recursului ce l-a declarat, se constată, pe de o parte, că neprezentarea intimaților, vizați prin plângere, la termenul de judecată, nu are relevanța ce i se atribuie, cât timp, în speță, este obligatorie numai citarea tuturor părților, iar nu și prezența acestora în fața instanței de judecată.

Pe de altă parte, mai este de observat că în raport cu caracterul vădit legal și temeinic al soluției de respingere a plângerii împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale față de un judecător care nici nu s-a pronunțat în cauza privind pe inculpatul-recurent, precum și față de alți trei judecători, care au soluționat cu respectarea cerințelor legii, recursul declarat de el împotriva unei decizii pronunțate în apel, susținerile sale informe, neînsușite de apărătorul ce i s-a desemnat, nu constituie critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Așa fiind și cum apărătorul inculpatului R.A. nu a invocat nici un motiv de casare în sprijinul recursului, iar din examinarea cauzei în ansamblu nu se constată vreun caz de casare, susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de acest inculpat să fie respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A. împotriva sentinței nr. 149 din 15 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.