ÎCCJ, Decizia nr. 107/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 115 din 13 mai 2002, Tribunalul Alba, secția penală, a condamnat pe inculpatul I.A.

la 1 an și 6 luni închisoare pentru tentativă la infracțiunea de evadare prevăzută de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și, în temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., a stabilit că inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 30 ani închisoare.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a unei pânze de bomfaier și a unui cuțit.

În baza art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului menționat, a dedus perioada executată de la 13 decembrie 1997 la zi.

S-a reținut că inculpatul I.A., aflat în Penitenciarul Arad, în executarea unei pedepse privative de libertate de 30 ani, a încercat, în noaptea de 10 februarie 2002, să evadeze din starea legală de deținere.

Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a declarat apel, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 39 alin. (2) din același cod.

Împotriva aceleași sentințe a declarat apel și inculpatul, solicitând reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia penală nr. 191/A/2002 din 27 august 2002, a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, cu referire la apelul declarat de procuror, instanța de apel a apreciat că susținerea parchetului, în sensul că instanța de fond nu s-a raportat la dispozițiile art. 269 alin. (3) C. pen., prin corelare cu art. 39 alin. (2) C. pen. este neîntemeiată, deoarece, în speța de față, rezolvarea pluralității de infracțiuni este reglementată în mod expres de art. 269 alin. (3) C. pen., care prevede că pedeapsa aplicată pentru evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii.

Dacă s-ar aprecia ca întemeiate susținerile parchetului s-ar ajunge la stabilirea unei pedepse nelegale, prin depășirea maximului general al închisorii.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17, 17

1

și 14 C. proc. pen.

Prin decizia nr. 230 din 17 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul, ca nefondat, reținând că faptul neadăugării pedepsei aplicate inculpatului în baza art. 269 alin. (2) C. pen. este corectă, în raport cu împrejurarea că acesta se afla în executarea unei pedepse de 30 ani închisoare.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I C. proc. pen.

S-a susținut că neadăugând pedeapsa aplicată pentru tentativă la infracțiunea de evadare la restul rămas neexecutat din pedeapsa de 30 ani închisoare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pedeapsa aplicată inculpatului este rezultatul operațiunii de adaptare a acesteia realizată în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Individualizarea judiciară corectă are ca rezultat asigurarea finalității răspunderii penale, prin aplicarea unei pedepse corespunzătoare gravității infracțiunii săvârșite, pericolului social concret al acesteia și al autorului ei, împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală, în limitele determinate de legiuitor prin norma încriminatoare, în cadrul individualizării legale a pedepselor.

Ca atare, operațiunea de individualizare a pedepselor privește nu numai aplicarea pedepsei prin hotărârea de condamnare pentru infracțiunile săvârșite, ci și determinarea corectă a pedepsei ce urmează a fi efectiv executată.

Unul din criteriile stabilite de textul legal menționat privește dispozițiile generale ale Codului penal, de care trebuie să se țină seama.

Prin Titlul I, Capitolul IV din Partea generală a Codului penal a fost stabilit și tratamentul juridic al pluralității de infracțiuni.

În cauză, inculpatul a fost condamnat pentru tentativă la infracțiunea de evadare prevăzută de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 269 alin. 3 C. pen., pedeapsa pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii.

Această dispoziție, cu referire la săvârșirea infracțiunii de evadare în stare de recidivă postcondamnatorie, constituie o derogare de la dispozițiile art. 39 alin. (1) C. pen., privind contopirea pedepsei stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară, potrivit dispozițiilor art. 34 și 35 din același cod.

Din modul de redactare a art. 269 alin. (3) C. pen., nu rezultă, însă, că acest text constituie o derogare și de la dispozițiile art. 39 alin. (2) din același cod, cu referire la pedeapsa la care pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de evadare se adaugă.

Așadar, sintagma „pedeapsa ce se execută” folosită în art. 269 alin. (3) C. pen. nu poate fi decât pedeapsa de executat la data săvârșirii infracțiunii de evadare.

Ca atare, pentru stabilirea corectă a pedepsei de executat, prin adăugarea pedepsei stabilite pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, conform art. 269 alin. (3) C. pen., trebuie avută în vedere pedeapsa, așa cum a fost aplicată, când evadarea s-a produs în chiar ziua încarcerării sau restul neexecutat din aceasta, când evadarea a avut loc în timpul executării pedepsei închisorii.

O altă interpretare, în sensul că, independent de momentul săvârșirii în stare de recidivă postcondamnatorie a infracțiunii de evadare, la stabilirea pedepsei ce se execută s-ar avea în vedere exclusiv pedeapsa, așa cum a fost stabilită, este exclusă. Astfel, în cazul în care inculpatul se află în stare legală de deținere în executarea pedepsei cu închisoarea de 30 ani sau apropiată de maximul general, oricâte infracțiuni de evadare ar săvârși, condamnatul nu ar executa decât pedeapsa de 30 ani. Așa fiind, deși pedepsele aplicate ar apărea ca fiind corect individualizate, neexecutarea pedepsei aplicate condamnatului pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, prin lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen. și, în consecință, nerealizarea scopului și neîndeplinirea funcțiilor pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen., apare ca o soluție contrară legii.

În cauză, în momentul când a încercat să evadeze din starea legală de deținere, inculpatul mai avea de executat 9435 zile închisoare din pedeapsa de 30 de ani închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 151 din 10 iulie 2000 a Tribunalului Alba, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Ca atare, pentru motivele arătate, la stabilirea pedepsei, conform art. 269 alin. (3) C. pen., acest rest trebuia avut în vedere.

Luând greșit în considerare pedeapsa în întregul ei, ca și când tentativa de evadare ar fi avut loc în ziua încarcerării, deși l-a condamnat pe inculpat la 1 an și jumătate închisoare, instanța a contopit juridic această pedeapsă cu pedeapsa de 30 ani, anterior aplicată acestuia, contrar dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen.

Necumulând aritmetic pedeapsa aplicată pentru tentativă, conform regimului mai sever de sancționare a recidivei postcondamnatorii, derogatoriu de la regimul comun de sancționare a formelor pluralității de infracțiuni, instanța a pronunțat o hotărâre contrară legii și, drept urmare, inculpatul urma să mai execute 24 ani și 11 luni închisoare, respectiv, restul rămas neexecutat din pedeapsa de 30 ani anterior aplicată acestuia, în loc de 26 ani 5 luni și 10 zile, cât ar fi trebuit să mai execute, prin corecta aplicare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 39 alin. (2) din același cod.

Așa fiind, hotărârile criticate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I din același cod, invocat de Procurorul General.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai cu referire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen. și va adăuga pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pentru tentativă la infracțiunea de evadare, la restul rămas neexecutat la data săvârșirii infracțiunii menționate, din pedeapsa anterioară de 30 ani închisoare, urmând a se anula mandatele anterioare și a se emite un nou mandat de executare a pedepsei închisorii. Din pedeapsa astfel stabilită de 26 ani 5 luni și 10 zile va deduce perioada executată de la aceeași dată, respectiv, 11 februarie 2002, la zi.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune plata onorariului de avocat, conform dispozitivului, din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 115 din 13 mai 2002 a Tribunalului Alba, decizia penală nr. 191 din 27 august 2002 a Curții de Apel Alba Iulia și decizia nr. 230 din 17 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul I.A., cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen.

Menține pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului I.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 269 alin. (3) C. pen., pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului menționat pentru tentativă la infracțiunea de evadare, se adaugă la restul de 9435 zile rămas neexecutat din pedeapsa anterior aplicată prin sentința penală nr. 151 din 10 iulie 2000 a Tribunalului Alba, urmând ca inculpatul să execute 26 ani, 5 luni și 10 zile închisoare.

Deduce din pedeapsa de 26 ani, 5 luni și 10 zile perioada executată de inculpatul I.A. de la data de 11 februarie 2002 la zi.

Anulează mandatele anterioare și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistarea inculpatului I.A., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică astăzi, 15 martie 2004.