ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2514/2004,

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.N.,

împotriva pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și în contradictoriu cu Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de

Asigurări Sociale și a obligat pârâtul Ministerul Public să întocmească și să

comunice la Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale,

cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la datele

de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință

sectorială prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, pentru un

magistrat în activitate, având funcția și vechimea în magistratură a

reclamantului la data pensionării, în vederea actualizării pensiei de serviciu

a acestuia și plata diferențelor de pensie cuvenite în perioada 1 ianuarie - 31

decembrie 2002. A respins excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii și

alte Drepturi de Asigurări Sociale, cu privire la lipsa calității sale

procesuale pasive și inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut, referitor la excepțiile invocate de Casa Națională

de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, respectiv inadmisibilitatea

cererii de chemare a sa în garanție, cât și excepția lipsei calității

procesuale pasive, că au rămas fără obiect, întrucât Ministerul Public a

modificat cererea de chemare în garanție, precizând că această autoritate

publică a fost chemată, doar pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța

cu privire la drepturile reclamantului deduse judecății.

În ceea ce privește fondul

pricinii, s-a reținut că reclamantul are, conform art. 103 din Legea nr. 92/1992,

republicată, un drept recunoscut de lege, drept prevăzut și de art. 13 din

Legea nr. 216/2001, astfel încât în speță sunt aplicabile în tot dispozițiile art.

1 din Legea nr. 29/1990, pe care recurentul-reclamant și-a întemeiat acțiunea.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a criticat hotărârea, întrucât au

fost încălcate dispozițiile legale în materie, respectiv Legea nr. 216/2001,

Legea nr. 92/1992, republicată și O.G. nr. 42/2002, din interpretarea cărora

rezultă că personalul din organele autorității judecătorești va beneficia

pentru anul 2002, de creșterile salariale prevăzute de O.U.G. nr. 187/2001.

Recursul Casei Naționale de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale critică sentința pentru faptul că

au fost respinse excepțiile invocate în mod nelegal și nemotivat, instituția

neputând fi obligată la actualizarea pensiilor de serviciu și nici la plata

pensiilor sau a diferențelor către magistrați, întrucât nu are astfel de

atribuțiuni.

În drept, recursul a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate

și vor fi respinse.

Examinând ansamblul

probator, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Art. 13 din Legea nr. 216/2001

prevede că valoarea de referință sectorială stabilită în alin. (1), va fi

unicizată pentru drepturi salariale ale personalului din funcțiile menționate

în text, însă reglementarea se referă la anul 2001, și nu la 2002, cum s-a

solicitat în speța de față.

Prin urmare, din litera și

înțelesul legii rezultă că numai pentru anul 2001, utilizarea unei valori de

referință sectorială a fost limitată la categoria de funcții și personal

prevăzută de art. 1 din Legea nr. 216/2001, pentru 1 ianuarie 2002 urmând să se

aplice și magistraților, Legea nr. 50/1996, republicată.

Textul de lege și motivul de

recurs al Ministerului Public privitor la art. 5 din Legea nr. 42/2002, se

referă la drepturi salariale din anul 2002 ale personalului bugetar, și nu la

cele ale personalului din organele autorității judecătorești, motiv pentru care

instanța de recurs nu-l poate avea în vedere.

De altfel, curtea de apel a

admis în parte acțiunea, fiind apreciată în mod corect ca lipsită de interes

cererea reclamantului de a fi recunoscut dreptul său prevăzut de art. 103 din

Legea nr. 9/1992, atâta vreme, cât recurenții nu i-au contestat acest drept.

De aceea, Ministerul Public

a fost obligat să comunie celui de-al doilea recurent, cuantumul indemnizației

de încadrare brută lunară și al câștigului net, la datele de 1 ianuarie 2002 și

1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință sectorială conform

Legii nr. 216/2001.

Corect au fost respinse și

excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii, ca fiind rămase fără obiect,

față de cererea precizatoare a primului recurent, cel de-al doilea recurent

fiind chemat în judecată pentru opozabilitate.

Astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție a răspuns prin considerentele de mai sus, și motivelor de

recurs invocate de Casa Națională de Pensii.

Așa fiind, se apreciază, în

raport cu cele expuse, că sentința atacată este legală și temeinică, motiv

pentru care se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Casa

Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, în baza art. 312 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale

împotriva sentinței civile nr. 2514 din 3 noiembrie 2004, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2005.