ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2514/2004, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.N., împotriva pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și în contradictoriu cu Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și a obligat pârâtul Ministerul Public să întocmească și să comunice la Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, pentru un magistrat în activitate, având funcția și vechimea în magistratură a reclamantului la data pensionării, în vederea actualizării pensiei de serviciu a acestuia și plata diferențelor de pensie cuvenite în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2002. A respins excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive și inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, referitor la excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, respectiv inadmisibilitatea cererii de chemare a sa în garanție, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive, că au rămas fără obiect, întrucât Ministerul Public a modificat cererea de chemare în garanție, precizând că această autoritate publică a fost chemată, doar pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța cu privire la drepturile reclamantului deduse judecății. În ceea ce privește fondul pricinii, s-a reținut că reclamantul are, conform art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată, un drept recunoscut de lege, drept prevăzut și de art. 13 din Legea nr. 216/2001, astfel încât în speță sunt aplicabile în tot dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, pe care recurentul-reclamant și-a întemeiat acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a criticat hotărârea, întrucât au fost încălcate dispozițiile legale în materie, respectiv Legea nr. 216/2001, Legea nr. 92/1992, republicată și O.G. nr. 42/2002, din interpretarea cărora rezultă că personalul din organele autorității judecătorești va beneficia pentru anul 2002, de creșterile salariale prevăzute de O.U.G. nr. 187/2001. Recursul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale critică sentința pentru faptul că au fost respinse excepțiile invocate în mod nelegal și nemotivat, instituția neputând fi obligată la actualizarea pensiilor de serviciu și nici la plata pensiilor sau a diferențelor către magistrați, întrucât nu are astfel de atribuțiuni.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse. Examinând ansamblul probator, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Art. 13 din Legea nr. 216/2001 prevede că valoarea de referință sectorială stabilită în alin. (1), va fi unicizată pentru drepturi salariale ale personalului din funcțiile menționate în text, însă reglementarea se referă la anul 2001, și nu la 2002, cum s-a solicitat în speța de față. Prin urmare, din litera și înțelesul legii rezultă că numai pentru anul 2001, utilizarea unei valori de referință sectorială a fost limitată la categoria de funcții și personal prevăzută de art. 1 din Legea nr. 216/2001, pentru 1 ianuarie 2002 urmând să se aplice și magistraților, Legea nr. 50/1996, republicată.

Textul de lege și motivul de recurs al Ministerului Public privitor la art. 5 din Legea nr. 42/2002, se referă la drepturi salariale din anul 2002 ale personalului bugetar, și nu la cele ale personalului din organele autorității judecătorești, motiv pentru care instanța de recurs nu-l poate avea în vedere. De altfel, curtea de apel a admis în parte acțiunea, fiind apreciată în mod corect ca lipsită de interes cererea reclamantului de a fi recunoscut dreptul său prevăzut de art. 103 din Legea nr. 9/1992, atâta vreme, cât recurenții nu i-au contestat acest drept. De aceea, Ministerul Public a fost obligat să comunie celui de-al doilea recurent, cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net, la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință sectorială conform Legii nr. 216/2001.

Corect au fost respinse și excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii, ca fiind rămase fără obiect, față de cererea precizatoare a primului recurent, cel de-al doilea recurent fiind chemat în judecată pentru opozabilitate. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a răspuns prin considerentele de mai sus, și motivelor de recurs invocate de Casa Națională de Pensii. Așa fiind, se apreciază, în raport cu cele expuse, că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, în baza art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 2514 din 3 noiembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2005.