ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3017/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2513 din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului C.M., formulată în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și a obligat pe primul pârât să comunice celui de al doilea, cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, pentru un magistrat în activitate, având funcția și vechimea în magistratură ale reclamantului, stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.

Prin aceeași sentință au fost respinse excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată invocate de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale. În motivare s-a reținut, în esență, că reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu acordate potrivit Legii nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, republicată, care în art. 103 alin. (5), prevede dreptul magistraților pensionari la actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraților în activitate și că, în aplicarea acestui text de lege, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, cuantumuri mai mici ale veniturilor nete calculate în raport cu o altă valoare sectorială, decât cea stabilită potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.

În ce privește excepțiile invocate de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale s-a reținut că sunt rămase fără obiect, întrucât Ministerul Public și-a modificat cererea de chemare în garanție, precizând că autoritatea de pensii a fost chemată în judecată, numai pentru opozabilitatea hotărârii ce va fi pronunțată în cauza dedusă judecății. Împotriva sentinței au declarat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Prin motivele formulate de primul recurent se susține că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 216/2001, întrucât art. 13 alin. (2) prevede că valoarea de referință sectorială majorată se aplică, numai pentru determinarea drepturilor salariale ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, ceea ce nu este cazul reclamantului, acesta beneficiind de majorările salariale prevăzute de O.U.G. nr. 187/2001, pentru anul 2002 și de O.U.G. a Guvernului nr. 177/2002, pentru anul 2003. Totodată, se susține că obligarea Ministerului Public la actualizarea și comunicarea noului cuantum al pensiei de serviciu este neîntemeiată, deoarece autoritatea menționată a comunicat deja Casei Naționale de Pensii, actele necesare.

Prin cel de al doilea recurs, hotărârea instanței este criticată pentru greșita stabilire în sarcina Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a obligațiilor de actualizare a pensiei de serviciu în favoarea reclamantului și de plată a diferențelor cuvenite acestuia pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, competența efectuării acestor operațiuni aparținând, conform art. 24 lit. e) din H.G. nr. 13/2004, Casei de Pensii a municipiului București. Recursurile sunt întemeiate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2004, reclamantul, magistrat pensionar, a chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i recunoască dreptul la actualizarea pensiei de serviciu pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, în raport cu valoarea de referință sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și să comunice Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, noul cuantum al pensiei, iar aceasta să-i plătească diferențele de pensie cuvenite.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 667 din 11 decembrie 2002, irevocabilă, a admis acțiunea formulată de magistrați și personalul auxiliar în activitate, împotriva Ministerului Public, pentru acordarea drepturilor salariale în raport cu valoarea de referință sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și în consecință, a obligat autoritatea pârâtă să plătească diferențele salariale cuvenite cu începere de la data de 1 ianuarie 2002. Că, deși Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația, potrivit art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, să actualizeze pensiile magistraților pensionați din sistemul său, din oficiu, nu a făcut acest lucru, iar la solicitarea reclamantului, formulată la 18 mai 2004, i-a răspuns să se adreseze instanței de judecată, ceea ce constituie un refuz nejustificat de recunoaștere a unui drept recunoscut de lege.

Iar din acest motiv, în temeiul art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, a sesizat instanța de contencios administrativ. Argumentele de fapt și de drept mai sus menționate au fost reluate de către recurentul-reclamant și în fața instanței de recurs, atât prin concluziile orale, cât și prin concluziile scrise depuse la dosar. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanței, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim, se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins ori a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu temeiul juridic invocat, instanța de fond a constatat în mod corect că acțiunea poartă asupra refuzului autorității pârâte de a rezolva cererea reclamantului, referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la actualizarea pensiei de serviciu prevăzut de art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, atunci în vigoare. Dar soluția de admitere a cererii, cu consecința obligării pârâtului de a întocmi și transmite la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a cuantumului indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, este greșită.

Aceasta, deoarece în cauză nu există un refuz al autorității pârâte de a rezolva cererea reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim. Din probele dosarului rezultă fără echivoc că urmare a cererii reclamantului din 8 mai 2004, Ministerul Public a comunicat Casei Naționale de Pensii, cu adresa nr. 1007 din 28 mai 2004, veniturile nete ale magistraților în activitate la 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, având funcția și vechimea în magistratură a reclamantului, în vederea actualizării pensiei de serviciu, iar la 7 iunie 2004 l-a înștiințat despre modul de rezolvare a petiției. Prin urmare, autoritatea pârâtă, recunoscând dreptul reclamantului la actualizarea pensiei de serviciu, a transmis instituției publice abilitate prin lege să efectueze această operațiune, datele pe care le-a apreciat ca fiind conforme prevederilor legale și regulamentare.

Împrejurarea că reclamantul consideră că nivelul veniturilor nete comunicate este mai mic decât cel legal și că ar fi posibil ca ele să determine o actualizare eronată a cuantumului pensiei, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, ceea ce face ca acțiunea sa în contencios administrativ să fie neîntemeiată. Într-o atare ipoteză, litigiul ar avea natura litigiilor privind asigurările sociale de competență în primă instanță a tribunalului conform art. 155 din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, iar nu a instanței de contencios administrativ. Așa fiind, în raport cu cele anterior prezentate, în baza art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc.

civ., se vor admite recursurile, va fi casată sentința atacată și pe fond, va fi respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 2512 din 3 noiembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului C.M. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2005.