ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3017/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2513 din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului C.M.,

formulată în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și cu Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări Sociale și a obligat pe primul pârât să comunice celui de al doilea,

cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la 1

ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, pentru un magistrat în activitate, având

funcția și vechimea în magistratură ale reclamantului, stabilite pe baza

valorii de referință sectorială prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr.

216/2001.

Prin aceeași sentință au

fost respinse excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și

inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată invocate de Casa Națională de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

În motivare s-a reținut, în

esență, că reclamantul este beneficiarul unei pensii de serviciu acordate

potrivit Legii nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, republicată,

care în art. 103 alin. (5), prevede dreptul magistraților pensionari la

actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraților în

activitate și că, în aplicarea acestui text de lege, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat Casei Naționale de Pensii și

Alte Drepturi de Asigurări Sociale, cuantumuri mai mici ale veniturilor nete

calculate în raport cu o altă valoare sectorială, decât cea stabilită potrivit

art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.

În ce privește excepțiile

invocate de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale s-a

reținut că sunt rămase fără obiect, întrucât Ministerul Public și-a modificat

cererea de chemare în garanție, precizând că autoritatea de pensii a fost

chemată în judecată, numai pentru opozabilitatea hotărârii ce va fi pronunțată

în cauza dedusă judecății.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări

Sociale.

Prin motivele formulate de

primul recurent se susține că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală,

întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 216/2001, întrucât art.

13 alin. (2) prevede că valoarea de referință sectorială majorată se aplică,

numai pentru determinarea drepturilor salariale ale persoanelor care ocupă

funcții de demnitate publică, ceea ce nu este cazul reclamantului, acesta

beneficiind de majorările salariale prevăzute de O.U.G. nr. 187/2001, pentru

anul 2002 și de O.U.G. a Guvernului nr. 177/2002, pentru anul 2003.

Totodată, se susține că

obligarea Ministerului Public la actualizarea și comunicarea noului cuantum al

pensiei de serviciu este neîntemeiată, deoarece autoritatea menționată a

comunicat deja Casei Naționale de Pensii, actele necesare.

Prin cel de al doilea

recurs, hotărârea instanței este criticată pentru greșita stabilire în sarcina

Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a obligațiilor

de actualizare a pensiei de serviciu în favoarea reclamantului și de plată a

diferențelor cuvenite acestuia pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002,

competența efectuării acestor operațiuni aparținând, conform art. 24 lit. e)

din H.G. nr. 13/2004, Casei de Pensii a municipiului București.

Recursurile sunt întemeiate,

pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererea înregistrată la

data de 1 iulie 2004, reclamantul, magistrat pensionar, a chemat în judecată

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige

pârâtul să-i recunoască dreptul la actualizarea pensiei de serviciu pe perioada

1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, în raport cu valoarea de referință

sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și să comunice

Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, noul cuantum al

pensiei, iar aceasta să-i plătească diferențele de pensie cuvenite.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamantul a arătat că Tribunalul București, prin

sentința civilă nr. 667 din 11 decembrie 2002, irevocabilă, a admis acțiunea

formulată de magistrați și personalul auxiliar în activitate, împotriva

Ministerului Public, pentru acordarea drepturilor salariale în raport cu

valoarea de referință sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr.

216/2001 și în consecință, a obligat autoritatea pârâtă să plătească

diferențele salariale cuvenite cu începere de la data de 1 ianuarie 2002.

Că, deși Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația,

potrivit art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, să actualizeze pensiile

magistraților pensionați din sistemul său, din oficiu, nu a făcut acest lucru,

iar la solicitarea reclamantului, formulată la 18 mai 2004, i-a răspuns să se

adreseze instanței de judecată, ceea ce constituie un refuz nejustificat de recunoaștere

a unui drept recunoscut de lege.

Iar din acest motiv, în

temeiul art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, a sesizat

instanța de contencios administrativ.

Argumentele de fapt și de

drept mai sus menționate au fost reluate de către recurentul-reclamant și în

fața instanței de recurs, atât prin concluziile orale, cât și prin concluziile

scrise depuse la dosar.

Potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la data

sesizării instanței, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră

vătămată într-un drept al său recunoscut de lege ori într-un interes legitim,

printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități

publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept sau la un interes

legitim, se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins ori a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu temeiul juridic invocat, instanța de fond

a constatat în mod corect că acțiunea poartă asupra refuzului autorității

pârâte de a rezolva cererea reclamantului, referitoare la un drept recunoscut

de lege, respectiv dreptul la actualizarea pensiei de serviciu prevăzut de art.

103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, atunci în vigoare.

Dar soluția de admitere a

cererii, cu consecința obligării pârâtului de a întocmi și transmite la Casa

Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a cuantumului

indemnizației de încadrare brută lunară și al câștigului net la 1 ianuarie 2002

și 1 octombrie 2002, stabilite pe baza valorii de referință sectorială

prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, este greșită.

Aceasta, deoarece în cauză

nu există un refuz al autorității pârâte de a rezolva cererea reclamantului

referitoare la un drept sau interes legitim.

Din probele dosarului

rezultă fără echivoc că urmare a cererii reclamantului din 8 mai 2004,

Ministerul Public a comunicat Casei Naționale de Pensii, cu adresa nr. 1007 din

28 mai 2004, veniturile nete ale magistraților în activitate la 1 ianuarie 2002

și 1 octombrie 2002, având funcția și vechimea în magistratură a reclamantului,

în vederea actualizării pensiei de serviciu, iar la 7 iunie 2004 l-a înștiințat

despre modul de rezolvare a petiției.

Prin urmare, autoritatea

pârâtă, recunoscând dreptul reclamantului la actualizarea pensiei de serviciu,

a transmis instituției publice abilitate prin lege să efectueze această

operațiune, datele pe care le-a apreciat ca fiind conforme prevederilor legale

și regulamentare.

Împrejurarea că reclamantul

consideră că nivelul veniturilor nete comunicate este mai mic decât cel legal

și că ar fi posibil ca ele să determine o actualizare eronată a cuantumului

pensiei, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 29/1990, ceea ce face ca acțiunea sa în contencios administrativ să

fie neîntemeiată.

Într-o atare ipoteză,

litigiul ar avea natura litigiilor privind asigurările sociale de competență în

primă instanță a tribunalului conform art. 155 din Legea nr. 19/2000, cu

modificările și completările ulterioare, iar nu a instanței de contencios

administrativ.

Așa fiind, în raport cu cele

anterior prezentate, în baza art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ., se

vor admite recursurile, va fi casată sentința atacată și pe fond, va fi

respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale

împotriva sentinței civile nr. 2512 din 3 noiembrie 2004, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea reclamantului C.M.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2005.