ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 649/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 decembrie 2004, reclamantul B.M., magistrat pensionar, a chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând obligarea acestuia să-i recunoască dreptul la actualizarea pensiei de serviciu, ca urmare a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 și art. 83 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în ce privește perioadele 1 ianuarie 2002 - 30 septembrie 2002 și 1 octombrie 2002 - 31 decembrie 2002 și de a calcula și comunica Casei Naționale de Pensii, noul cuantum al pensiei de serviciu, în vederea plății diferențelor cuvenite.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, întrucât pârâtul nu a procedat din oficiu la actualizare, conform dispozițiilor legale, s-a adresat acestuia, dar nu a primit nici un răspuns cererii sale. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 176 din 27 ianuarie 2005, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a.

Prin decizia nr. 3251 din 24 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de B.M., a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre competentă soluționare, aceleiași instanțe, reținând, în esență, că din expunerea rezumativă a conținutului acțiunii, obiectul acesteia îl constituie refuzul pârâtului de a recunoaște dreptul reclamantului, la actualizarea pensiei de serviciu și de a-i rezolva cererea adresată în acest scop.

Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1472 din 14 septembrie 2005, a admis acțiunea reclamantului, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea acestuia și a recunoscut dreptul acestuia pentru actualizarea pensiei de serviciu, la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, în raport cu indemnizațiile lunare ale magistraților în activitate, ca urmare a aplicării art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001.

Totodată, instanța de fond a obligat pârâtul să comunice Casei Naționale de Pensii, noul cuantum al pensiei de serviciu la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, în vederea plății diferențelor cuvenite reclamantului pentru anul 2002. Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data introducerii acțiunii, pârâtul refuzând nejustificat soluționarea cererii reclamantului, respectiv actualizarea pensiei de serviciu și comunicarea noului cuantum, autorității competente. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că în mod greșit a reținut instanța de fond, refuzul nejustificat de actualizare a pensiei intimatului-reclamant, întrucât cuantumul pensiei comunicat Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a fost stabilit în baza dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 92/1992, art. 5 al O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, ale Legii nr. 216/2001, precum și cele ale O.U.G. nr. 187/2001, aprobată și modificată prin Legea nr. 342/2002 și O.G. nr. 42/2002.

Totodată, recurentul-pârât arată că în prezent este aplicabilă în ce privește salarizarea magistraților în activitate și, implicit, a majorării pensiilor magistraților pensionari, O.U.G nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, ordonanță care stabilește noua valoare referință sectorială (1.833.754 Lei) ce se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2003, atât magistratului în activitate, cât și celor pensionați. Examinându-se cauza, în raport cu critica adusă soluției instanței de fond, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Este de necontestat că atât dispozițiile art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cât și cele ale art. 83 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prevăd că pensiile magistraților se actualizează în raport cu nivelul indemnizațiilor lunare ale magistraților în activitate. În cauză, intimatul-reclamant este beneficiarul unei pensii de serviciu, iar potrivit art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cu modificările ulterioare, pensiile de serviciu ale magistraților se actualizează în raport cu salariile de bază ale magistraților în activitate. Potrivit O.G.

nr. 83/2000, ca urmare modificării Legii nr. 50/1996, art. 1 pct. 2 și art. 5, ca și față de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, prin care s-a prevăzut majorarea indemnizației lunare pentru magistrații în activitate, în sensul că valoarea de referință sectorială stabilită anterior la 1.140.800 lei, a fost majorată la 1 ianuarie 2002, la 1.636.520 lei, iar la 1 octombrie 2002, la 1.933.754 lei, reclamantul, în sensul și aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cu modificările ulterioare, avea obligația de a comunica din oficiu actualizarea la Casa Națională de Pensii, în vederea actualizării pensiei de serviciu, în raport cu noile indemnizații ale magistraților în activitate.

Susținerile recurentului, în sensul neaplicării în speță a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, nu pot fi reținute, întrucât potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, pensiile magistraților se actualizează în raport cu nivelul indemnizației lunare a magistraților în activitate, o altă interpretare a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, echivalând cu o discriminare, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului. De altfel, prin sentința civilă nr. 667 din 11 decembrie 2002, Tribunalul București, secția conflicte de muncă și litigii de muncă, a admis acțiunea magistraților în activitate, reținând că drepturile salariale majorate prin creșterea valorii de referință nu au fost suspendate pe anul 2002 și a obligat pârâtul la plata diferențelor salariale.

Semnificativ este și faptul că întreaga practică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unor astfel de litigii, s-a exprimat unitar în sensul mai sus arătat. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar critica adusă acesteia, nefondată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990 și cele ale art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1472 din 14 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2006.