ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 649/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 16 decembrie 2004, reclamantul B.M., magistrat pensionar, a chemat în

judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, solicitând obligarea acestuia să-i recunoască dreptul la actualizarea

pensiei de serviciu, ca urmare a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr.

216/2001 și art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 și art. 83 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004, în ce privește perioadele 1 ianuarie 2002 - 30 septembrie

2002 și 1 octombrie 2002 - 31 decembrie 2002 și de a calcula și comunica Casei

Naționale de Pensii, noul cuantum al pensiei de serviciu, în vederea plății

diferențelor cuvenite.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a arătat că, întrucât pârâtul nu a procedat din oficiu la

actualizare, conform dispozițiilor legale, s-a adresat acestuia, dar nu a

primit nici un răspuns cererii sale.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 176 din

27 ianuarie 2005, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu

și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului

București, secția a VIII-a.

Prin decizia nr. 3251 din 24 mai

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de B.M., a casat sentința atacată și a

trimis cauza, spre competentă soluționare, aceleiași instanțe, reținând, în

esență, că din expunerea rezumativă a conținutului acțiunii, obiectul acesteia

îl constituie refuzul pârâtului de a recunoaște dreptul reclamantului, la

actualizarea pensiei de serviciu și de a-i rezolva cererea adresată în acest

scop.

Rejudecând pricina în fond după

casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 1472 din 14 septembrie 2005, a admis

acțiunea reclamantului, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a

soluționa cererea acestuia și a recunoscut dreptul acestuia pentru actualizarea

pensiei de serviciu, la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, în

raport cu indemnizațiile lunare ale magistraților în activitate, ca urmare a

aplicării art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001. Totodată, instanța de fond

a obligat pârâtul să comunice Casei Naționale de Pensii, noul cuantum al

pensiei de serviciu la datele de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, în

vederea plății diferențelor cuvenite reclamantului pentru anul 2002.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză sunt îndeplinite

condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data introducerii

acțiunii, pârâtul refuzând nejustificat soluționarea cererii reclamantului,

respectiv actualizarea pensiei de serviciu și comunicarea noului cuantum,

autorității competente.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că în mod greșit a reținut instanța de fond, refuzul nejustificat de

actualizare a pensiei intimatului-reclamant, întrucât cuantumul pensiei

comunicat Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a

fost stabilit în baza dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 92/1992, art. 5 al

O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, ale

Legii nr. 216/2001, precum și cele ale O.U.G. nr. 187/2001, aprobată și

modificată prin Legea nr. 342/2002 și O.G. nr. 42/2002.

Totodată, recurentul-pârât arată că

în prezent este aplicabilă în ce privește salarizarea magistraților în

activitate și, implicit, a majorării pensiilor magistraților pensionari, O.U.G

nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, ordonanță

care stabilește noua valoare referință sectorială (1.833.754 Lei) ce se aplică

începând cu data de 1 ianuarie 2003, atât magistratului în activitate, cât și

celor pensionați.

Examinându-se cauza, în raport cu

critica adusă soluției instanței de fond, cu probele administrate și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Este de necontestat că atât

dispozițiile art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cât și cele ale art. 83

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prevăd că pensiile magistraților se

actualizează în raport cu nivelul indemnizațiilor lunare ale magistraților în

activitate.

În cauză, intimatul-reclamant este beneficiarul unei

pensii de serviciu, iar potrivit art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cu

modificările ulterioare, pensiile de serviciu ale magistraților se actualizează

în raport cu salariile de bază ale magistraților în activitate. Potrivit O.G.

nr. 83/2000, ca urmare modificării Legii nr. 50/1996, art. 1 pct. 2 și art. 5,

ca și față de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, prin care

s-a prevăzut majorarea indemnizației lunare pentru magistrații în activitate,

în sensul că valoarea de referință sectorială stabilită anterior la 1.140.800

lei, a fost majorată la 1 ianuarie 2002, la 1.636.520 lei, iar la 1 octombrie

2002, la 1.933.754 lei, reclamantul, în sensul și aplicarea dispozițiilor art.

103 alin. (5) din Legea nr. 92/1992, cu modificările ulterioare, avea obligația

de a comunica din oficiu actualizarea la Casa Națională de Pensii, în vederea

actualizării pensiei de serviciu, în raport cu noile indemnizații ale

magistraților în activitate.

Susținerile recurentului, în sensul

neaplicării în speță a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001,

nu pot fi reținute, întrucât potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (5) din

Legea nr. 92/1992, pensiile magistraților se actualizează în raport cu nivelul

indemnizației lunare a magistraților în activitate, o altă interpretare a

dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, echivalând cu o

discriminare, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului.

De altfel, prin sentința civilă nr.

667 din 11 decembrie 2002, Tribunalul București, secția conflicte de muncă și

litigii de muncă, a admis acțiunea magistraților în activitate, reținând că

drepturile salariale majorate prin creșterea valorii de referință nu au fost

suspendate pe anul 2002 și a obligat pârâtul la plata diferențelor salariale.

Semnificativ este și faptul că

întreaga practică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unor

astfel de litigii, s-a exprimat unitar în sensul mai sus arătat.

Prin urmare, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, iar critica adusă acesteia,

nefondată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor

art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990 și cele ale art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 1472 din 14 septembrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2006.