ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2870/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2511/2004, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului T.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a constatat dreptul reclamantului la actualizarea pensiei de serviciu, la data de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, prin aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și art. 103 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, republicată și a obligat pârâtul să comunice Casei Naționale de Pensii, cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, la data de 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, în vederea plății diferențelor cuvenite reclamantului, pentru anul 2002. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul este beneficiar al unei pensii de serviciu care, conform art. 103 din Legea nr. 92/1992, cu modificările ulterioare, se actualizează cu salariile de bază ale magistraților în activitate.

S-a apreciat de prima instanță, că răspunsul dat reclamantului de autoritatea administrativă, prin adresa nr. 1003/2004, reprezintă un refuz nejustificat de a-i soluționa cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul de actualizare a pensiei de serviciu prevăzut de Legea nr. 92/1992, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 216/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond a apreciat ca eronată, cererea reclamantului, în raport cu dispozițiile legale în materie. S-a motivat recursul, în sensul că s-au avut în vedere de către autoritatea administrativă, dispozițiile art. 103 din Legea nr. 92/1992, O.G.

nr. 83/2000, cât și O.U.G. nr. 187/2001. Recursul este nefondat și va fi respins. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Obiectul cererii inițiale îl constituie recunoașterea dreptului de actualizare a pensiei de serviciu, la 1 ianuarie 2002 și 1 octombrie 2002, conform art. 103 din Legea nr. 29/1992, în raport cu indemnizația de încadrare lunară a magistraților în activitate, calculată ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 216/2001. Fără posibilitate de tăgadă este faptul că pe acest aspect, aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 216/2001 a fost soluționată de instanță, în mod irevocabil, însă obiectul acțiunii de față este neaplicarea de către recurent, a art. 103 din Legea nr. 92/1992, și nu dacă se aplică sau nu, art. 13 din Legea nr. 216/2001.

Referirile recurentului la O.U.G. nr. 187/2001 și O.G. nr. 42/2002, nu au relevanță în speță, întrucât se referă la alte aspecte care nu au legătură cu cauza de față. De necontestat este și faptul că recurentul-pârât avea obligația de a comunica din oficiu actualizarea la Casa Națională de Pensii, în vederea actualizării pensiei de serviciu a intimatului, în raport cu noile indemnizații ale magistraților în activitate și conform dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 92/1992, cu modificările ulterioare. Astfel, corect instanța de fond a constatat că răspunsul dat intimatului-reclamant, prin adresa nr. 1003/2004, reprezintă un refuz nejustificat de a-i soluționa o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Coroborând dispozițiile art. 103 din Legea nr. 92/1992, O.G. nr. 83/2000 și ale art. 13 din Legea nr. 216/2001, în mod legal prin sentința atacată, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului-intimat. Față de aceste considerente, se apreciază că hotărârea nr. 2511/2004 este legală și temeinică, motiv pentru care se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2511 din 3 noiembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2005.