ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 857/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de C.E. împotriva sentinței civile nr.1128

din 21 noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios

administrativ.

La

apelul nominal s-au prezentat recurentul reclamant C.E. și intimatul pârât

Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție reprezentat

de procurorul A.B.

Procedura

completă.

Recurentul

a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, detaliind motivele

de casare expuse în scris.

Reprezentanta intimatului a formulat oral concluzii în sensul

respingerii recursului ca nefondat, sentința atacată fiind legală și temeinică.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 4 noiembrie 2002, reclamantul C.E. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, obligarea pârâtului – să-i actualizeze pensia

de serviciu în conformitate cu prevederile art.103 alin.1 și 5 din Legea

nr.92/1992, ale Diciziei nr.752 din 26 februarie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.187/2001 și ale Hotărârii

Guvernului nr.403/2001 și să comunice Casei Naționale de Pensii noul cuantum al

pensiei de serviciu la datele de 1 aprilie 2001 și 1 ianuarie 2002, pentru

efectuarea plății diferențelor pentru perioada de la 1 aprilie 2001 până la zi.

In

motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, în conformitate cu Ordonanța

Guvernului nr.83/2000, pârâtul a actualizat pensiile de serviciu ale

procurorilor începând cu data de 1 noiembrie 2000. Actualizarea s-a făcut însă

numai în raport cu indemnizația de bază lunară de încadrare, fără a se avea în

vedere și sporurile legale prevăzute la acea dată.

Prin

decizia  civilă nr.752/2002  a  Curții  Supreme de  Justiție – i s-a admis

acțiunea, fiind obligat Ministerul Public să includă la calculul pensiei de

serviciu și adaosul  pentru vechimea în magistratură în procent de 20%,

începând de la 1 noiembrie 2000. Pentru executarea acestei hotărâri, s-a

adresat pârâtului care i-a comunicat cuantumul pensiei, calculat corect numai

pentru data de 1 noiembrie 2000, nu și în continuare.

Curtea

de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă

nr.1128 din 21 noiembrie 2002, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București – Secția aVIIIa, în baza art.155 din Legea

nr.19/2000 și art.2 pct.1 lit.b/1 din Codul de procedură civilă.

Impotriva

sentinței a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.E.        Recurentul

a susținut, în esență,  ca principal motiv de casare, nelegalitatea sentinței,

bazată pe aplicarea greșită a legii, precizând că Legea nr.92/1992 este o lege

specială, dispozițiile art.103 din lege fiind derogatorii de la legislația

generală în materie de pensie, că nu s-a judecat în contradictoriu cu Casa de

Pensii București – neavând de formulat acesteia nici o cerere.

Analizând

criticile formulate în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

reglementările legale incidente, Curtea constată că recursul este fondat.

Pentru

delimitarea pe verticală pe linie ierarhică, între instanțele de grad diferit

sau între instanțele de drept comun și instanțele speciale în vederea

stabilirii competenței de soluționare a pricinii, trebuie avute în vedere

normele de competență stabilite atât sub aspect funcțional, cât și sub aspect

procesual.

Astfel,

sub aspect procesual și în conformitate cu principiul disponibilității, care

guvernează procesul civil,reclamantul recurent a stabilit cadrul procesual,

determinând limitele cererii sale, obiectul acțiunii și persoana chemată în

judecată.

Intemeindu-și

acțiunea pe dispozițiile Legii nr.29/1990 și ale art.103 din Legea nr.92/1992,

recurentul reclamant a solicitat recunoașterea unui drept, obligarea pârâtului

să actualizeze corect pensia sa de serviciu conform unor norme legale pe care

le-a indicat și să execute o hotărâre judecătorească, ceea ce se încadrează în

condițiile de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, prevăzute

de dispozițiile art.1 din Legea nr.29/2990.

Instanța

este ținută de cererea reclamantului, astfel cum a fost formulată, neputându-i

depăși limitele, deoarece obligația sa este de a se pronunța numai cu privire

la ceea ce s-a cerut (art.129 alin.3 din codul de procedură civilă), ca o

garanție a aplicării principiului disponibilității, amintit.

Prin urmare, instanța fondului a apreciat greșit natura litigiului

și obiectul cererii deduse judecății, față de modul în care a fost formulată și

susținută acțiunea, aceasta nefiind una tipică de stabilire a pensiei ci o

acțiune de contencios administrativ, prin care se solicită obligarea unei

autorități administrative la recunoașterea  și acordarea unui drept.

Dată

fiind și calitatea pârâtului de autoritate publică centrală, competența

materială de soluționare a cauzei sub aspect funcțional este atrasă – în

conformitate cu dispozițiile art.4 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură

civilă – în favoarea Curții de Apel București- Secția de contencios

administrativ.

Intrucât

această instanță s-a dezinvestit în mod nelegal, Curtea va admite recursul, va

casa sentința și, în temeiul prevederilor art.312 alin.1 teza 1 și ale art.313

teza 1  din Codul de procedură civilă,  va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva sentinței civile nr.1128 din 21

noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel

București – Secția de contencios administrativ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 martie 2003.