ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7522/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 27 noiembrie 2001, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru

a fi obligat, în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., la plata de

daune materiale în sumă de 25.010.755.146 lei și daune morale în

sumă de 3.000.000.000 lei în scopul reparării prejudiciului cauzat

prin arestarea pe nedrept în perioada 20 octombrie 1997-14 noiembrie 1997.

Tribunalul Gorj, secția civilă, a pronunțat

sentința nr. 211 din 9 iulie 2004, prin care a admis acțiunea în

parte și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma

de 145.000.000 lei daune materiale și suma de 250.000.000 lei daune

morale.

Apelurile declarate de părți, precum și apelul declarat

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, au fost

respinse prin decizia nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

Împotriva celei din urmă hotărâri au declarat recurs

reclamantul C.O., D.G.F.P. Gorj în numele Ministerului Finanțelor Publice

ca reprezentant al Statului Român și Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Craiova.

Reclamantul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut

următoarele:

- daunele morale în sumă de 250 milioane lei au fost raportate la

un minim de indicii (durata arestării, suferințele psihice și

îmbolnăvirea de diabet), reprezentând echivalentul salariului său

pentru două luni și jumătate, instanțele neavând în vedere

tratamentul inuman din perioada arestării, consecințele grave ale

îmbolnăvirii sale de diabet, lezarea onoarei și demnității

sale prin articole de presă ulterioare punerii în libertate;

- greșit instanța nu și-a însușit cuantumul daunelor

materiale stabilite prin raportul de expertiză V.A. constând în profitul

cuvenit în calitate de acționar majoritar al SC L. SA, raportat la

diferența dintre procentul de participare dinainte de arestare și cel

rămas după arestare, prejudiciu stabilit prin raportul de

expertiză invocat a fi în valoare de 23.308.839.855 lei; hotărârea

din apel contravenind încheierilor premergătoare prin care s-a respins

cererea D.G.F.P. Gorj de recalculare a prejudiciului, iar menținerea

hotărârii primei instanțe contrazice statuarea din apel din sensul

că trebuia avute în vedere rezultatele financiar-contabile;

- nu poate fi reținută motivarea instanței de apel

potrivit cu care modificarea procentului de participare la SC L. SA nu ar fi

consecința arestării, ci a actelor adiționale întocmite de

conducerea societății, deoarece arestarea preventivă a fost

făcută cu scopul de a fi înlocuit de la conducerea

societății, numirea unui nou director general care să nu

mențină investițiile făcute de societate, care profitau

reclamantului ca acționar majoritar, iar însuși Statul Român, prin

reprezentanții săi în proces, a admis că are responsabilitatea

pierderilor materiale suferite de reclamant, contestând numai cuantumul

acestora.

Pentru aceste motive reclamantul a cerut admiterea recursului și

modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul

obligării Statului Român la plata de daune materiale în sumă de

2.330.884 lei RON și de daune morale în sumă de 300.000 lei RON.

D.G.F.P. Gorj a susținut că greșit instanțele au

acordat daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., text care

reglementează numai repararea prejudiciilor materiale, pentru daunele

morale pretinse reclamantul trebuind a-și întemeia cererea pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ.

De asemenea, este criticabilă statuarea instanței de apel

că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a avut în vedere un minim

de indicii, deoarece acestea nu sunt concludente întrucât nu s-a făcut

dovada legăturii de cauzalitate dintre arestarea și îmbolnăvirea

reclamantului, iar martorii audiați la propunerea reclamantului nu sunt

credibili, fiind angajații societății la care reclamantul este

director și acționar majoritar.

În fine, daunele materiale sunt prea mari, instanța având în vedere

exclusiv raportul de expertiză.

Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat casarea

hotărârilor și, pe fond, respingerea ca neîntemeiată a

acțiunii reclamantului.

Ministerul Public a cerut casarea hotărârilor și trimiterea

cauzei spre rejudecare în primă instanță pentru administrarea de

noi probe, scop în care a susținut că instanțele nu au

lămurit excepția tardivității acțiunii și stadiul

soluționării dosarului penal la data introducerii acțiunii

pentru a se stabili cu certitudine „dacă acțiunea era sau nu

prescrisă sau poate prematur introdusă”, motivarea din apel, în

sensul că acțiunea a fost legal introdusă față de

conținutul ordonanței procurorului din 15 noiembrie 2004,

încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Se mai arată că există contradicții între

instanțe, deoarece tribunalul a reținut că împotriva

reclamantului s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi

penale, iar curtea de apel a afirmat că s-a dat soluția scoaterii de

sub urmărire penală.

De altfel, mai susține acest recurent, din nici una din

hotărâri nu rezultă dacă sumele acordate reclamantului

reprezintă prejudiciu suferit în perioada arestării sau pe toată

perioada procesului penal, motivările lapidare ale hotărârilor

lăsând să se înțeleagă că despăgubirile au fost

acordate pentru perioade ulterioare arestării, ceea ce excede

dispozițiilor art. 505 C. proc. civ.

Încadrând motivarea de mai sus în cazurile de casare prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a cerut instanței de

recurs să facă aplicarea art. 312 pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate.

1) Reclamantul a pretins că prin arestarea sa i s-a cauzat un

prejudiciu material în valoare de 25.010.755.146 lei, reprezentând dividente

cuvenite în raport cu cota sa de participare de 25,35% la o investiție

care nu a mai putut fi realizată din cauza arestării sale și

care, dacă s-ar fi realizat, era estimat să producă, timp de 4

ani, un profit net anual minim de 24.665.439.000 lei.

Instanțele au stabilit valoarea prejudiciului material suferit de

reclamant, drept consecință a arestării sale, ca fiind de

145.00.000 lei.

Concluzia instanțelor sub acest aspect este consecința

examinării probelor administrate, inclusiv a expertizelor efectuate în

cauză, arătându-se motivat temeiurile pentru care diferența

pretinsă de reclamant este neîntemeiată, precizându-se că

aceasta este numai o estimare făcută printr-un studiu de

fezabilitate, nereflectat în rezultatele financiar-contabile, iar faptele care

au condus la nerealizarea profitului estimat este consecința

acțiunilor altor persoane, care nu au legătură de cauzalitate cu

arestarea reclamantului.

Criticile din toate cele trei recursuri prin care se contestă

cuantumul despăgubirilor materiale sunt astfel în mod vădit

susțineri de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, indiferent de

încadrarea făcută în rândul cazurilor de recurs reglementate de art.

304 C. proc. civ.

Ori, potrivit acestui text de lege, modificarea sau casarea unor

hotărâri pe calea recursului se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate.

2) Acordând reclamantului daune morale, instanțele au avut în

vedere, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor date în

cauză, durata lipsirii de libertate, suferințele psihice produse

reclamantului și îmbolnăvirea acestuia, criterii în temeiul

cărora au cuantificat valoarea daunelor morale.

Criteriile avute în vedere sunt în concordanță cu

cerințele art. 504 C. proc. pen. și prevederile art. 5 paragraful I

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care repararea

prejudiciului suferit pe perioada detenției nelegale trebuie să

acopere atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică, sănătatea și

integralitatea corporală, la demnitate, prestigiu profesional și alte

valori similare.

În cazul concret, instanțele au respectat legea, având în vedere

criteriile la care s-au raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale,

păstrând un echilibru între consecințele concrete suportate de

reclamant și valoarea pretinsă de acesta, evitând conferirea unui

folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea

penală și efectele acesteia.

Ca urmare, nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate din recursurile

de față referitoare la criteriile pe baza cărora s-a apreciat

existența și întinderea daunelor morale.

Susținerile din recursuri privitoare la cuantumul daunelor morale

sunt vădite critici de netemeinicie, pentru că, respectate fiind

criteriile legale și esențiale mai sus arătate, determinarea

tipului și valorii reparației prejudiciului material constituie apanajul

judecătorului ca o chestiune de apreciere de la caz la caz, legea

neprevăzând modalități anume de evaluare.

3) Prin prisma cazurilor de casare încadrate în dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., susținerile corespunzătoare din

recursuri sunt în mod vădit neîntemeiate, deoarece, așa cum

rezultă din cercetarea hotărârilor date în cauză, există

deplină concordanță între considerentele și dispozitivele

acestora, primele explicându-le pe cele din urmă, iar actul juridic dedus

judecății a fost corect interpretat, fără a i se schimba

natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic.

4) Nu poate fi primită susținerea făcută în numele

statului de către D.G.F.P. Dolj în sensul inaplicării

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și al incidenței

prevederilor art. 998-999 C. civ. pe considerentul că primul din textele

legale enunțate ar reglementa numai repararea prejudiciilor materiale.

Art. 504 și urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea

statului pentru erorile judiciare, instituind obligația acestuia la repararea

pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive

pe nedrept, reparație care trebuie să fie integrală,

fără distincție după cum prejudiciul este material sau

moral.

5) Nefondată este și susținerea Ministerului Public

privind necesitatea casării deciziei instanței de apel și

trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.

Instanțele au încuviințat toate probele cerute de

părți, inclusiv cele propuse de reprezentantul parchetului, și,

pe baza analizei acestora, a lămurit pe deplin situația de fapt.

6) Instanțele au soluționat legal excepțiile, antagonice

altfel, invocate de reprezentantul parchetului constând în prematuritatea

acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, în raport

cu natura actului prin care parchetul a încetat orice cercetare a

reclamantului.

Astfel, indiferent dacă s-a dispus neînceperea urmăririi

penale sau scoaterea reclamantului de sub urmărirea penală, este pe

deplin lămurit că orice act săvârșit de parchet împotriva

reclamantului a încetat la data de 27 noiembrie 2004, măsură care a

fost comunicată reclamantului la 30 octombrie 2001.

Ca urmare, acțiunea de față introdusă de reclamant

la 27 noiembrie 2001, nu este nici prematură și nici prescrisă,

fiind exercitată în termenul rezonabil cerut de lege.

7) În raport cu toate cele ce preced, care răspund tuturor

criticilor, formulate prin recursurile examinate, instanța supremă

constată că situația de fapt a fost pe deplin

lămurită, iar legea a fost corect aplicată, recursurile fiind

nefondate, astfel că vor fi respinse în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de C.O., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova

împotriva deciziei nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2006.