ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7522/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 27 noiembrie 2001, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat, în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., la plata de daune materiale în sumă de 25.010.755.146 lei și daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei în scopul reparării prejudiciului cauzat prin arestarea pe nedrept în perioada 20 octombrie 1997-14 noiembrie 1997. Tribunalul Gorj, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 211 din 9 iulie 2004, prin care a admis acțiunea în parte și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 145.000.000 lei daune materiale și suma de 250.000.000 lei daune morale.

Apelurile declarate de părți, precum și apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, au fost respinse prin decizia nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Împotriva celei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul C.O., D.G.F.P. Gorj în numele Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Reclamantul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: - daunele morale în sumă de 250 milioane lei au fost raportate la un minim de indicii (durata arestării, suferințele psihice și îmbolnăvirea de diabet), reprezentând echivalentul salariului său pentru două luni și jumătate, instanțele neavând în vedere tratamentul inuman din perioada arestării, consecințele grave ale îmbolnăvirii sale de diabet, lezarea onoarei și demnității sale prin articole de presă ulterioare punerii în libertate; - greșit instanța nu și-a însușit cuantumul daunelor materiale stabilite prin raportul de expertiză V.A. constând în profitul cuvenit în calitate de acționar majoritar al SC L. SA, raportat la diferența dintre procentul de participare dinainte de arestare și cel rămas după arestare, prejudiciu stabilit prin raportul de expertiză invocat a fi în valoare de 23.308.839.855 lei; hotărârea din apel contravenind încheierilor premergătoare prin care s-a respins cererea D.G.F.P.

Gorj de recalculare a prejudiciului, iar menținerea hotărârii primei instanțe contrazice statuarea din apel din sensul că trebuia avute în vedere rezultatele financiar-contabile; - nu poate fi reținută motivarea instanței de apel potrivit cu care modificarea procentului de participare la SC L. SA nu ar fi consecința arestării, ci a actelor adiționale întocmite de conducerea societății, deoarece arestarea preventivă a fost făcută cu scopul de a fi înlocuit de la conducerea societății, numirea unui nou director general care să nu mențină investițiile făcute de societate, care profitau reclamantului ca acționar majoritar, iar însuși Statul Român, prin reprezentanții săi în proces, a admis că are responsabilitatea pierderilor materiale suferite de reclamant, contestând numai cuantumul acestora.

Pentru aceste motive reclamantul a cerut admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul obligării Statului Român la plata de daune materiale în sumă de 2.330.884 lei RON și de daune morale în sumă de 300.000 lei RON. D.G.F.P. Gorj a susținut că greșit instanțele au acordat daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., text care reglementează numai repararea prejudiciilor materiale, pentru daunele morale pretinse reclamantul trebuind a-și întemeia cererea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. De asemenea, este criticabilă statuarea instanței de apel că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a avut în vedere un minim de indicii, deoarece acestea nu sunt concludente întrucât nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre arestarea și îmbolnăvirea reclamantului, iar martorii audiați la propunerea reclamantului nu sunt credibili, fiind angajații societății la care reclamantul este director și acționar majoritar.

În fine, daunele materiale sunt prea mari, instanța având în vedere exclusiv raportul de expertiză. Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului. Ministerul Public a cerut casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță pentru administrarea de noi probe, scop în care a susținut că instanțele nu au lămurit excepția tardivității acțiunii și stadiul soluționării dosarului penal la data introducerii acțiunii pentru a se stabili cu certitudine „dacă acțiunea era sau nu prescrisă sau poate prematur introdusă”, motivarea din apel, în sensul că acțiunea a fost legal introdusă față de conținutul ordonanței procurorului din 15 noiembrie 2004, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc.

civ. Se mai arată că există contradicții între instanțe, deoarece tribunalul a reținut că împotriva reclamantului s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale, iar curtea de apel a afirmat că s-a dat soluția scoaterii de sub urmărire penală. De altfel, mai susține acest recurent, din nici una din hotărâri nu rezultă dacă sumele acordate reclamantului reprezintă prejudiciu suferit în perioada arestării sau pe toată perioada procesului penal, motivările lapidare ale hotărârilor lăsând să se înțeleagă că despăgubirile au fost acordate pentru perioade ulterioare arestării, ceea ce excede dispozițiilor art. 505 C. proc. civ. Încadrând motivarea de mai sus în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurentul a cerut instanței de recurs să facă aplicarea art. 312 pct. 2 și 3 C. proc. civ. Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate. 1) Reclamantul a pretins că prin arestarea sa i s-a cauzat un prejudiciu material în valoare de 25.010.755.146 lei, reprezentând dividente cuvenite în raport cu cota sa de participare de 25,35% la o investiție care nu a mai putut fi realizată din cauza arestării sale și care, dacă s-ar fi realizat, era estimat să producă, timp de 4 ani, un profit net anual minim de 24.665.439.000 lei. Instanțele au stabilit valoarea prejudiciului material suferit de reclamant, drept consecință a arestării sale, ca fiind de 145.00.000 lei.

Concluzia instanțelor sub acest aspect este consecința examinării probelor administrate, inclusiv a expertizelor efectuate în cauză, arătându-se motivat temeiurile pentru care diferența pretinsă de reclamant este neîntemeiată, precizându-se că aceasta este numai o estimare făcută printr-un studiu de fezabilitate, nereflectat în rezultatele financiar-contabile, iar faptele care au condus la nerealizarea profitului estimat este consecința acțiunilor altor persoane, care nu au legătură de cauzalitate cu arestarea reclamantului. Criticile din toate cele trei recursuri prin care se contestă cuantumul despăgubirilor materiale sunt astfel în mod vădit susțineri de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, indiferent de încadrarea făcută în rândul cazurilor de recurs reglementate de art. 304 C. proc.

civ. Ori, potrivit acestui text de lege, modificarea sau casarea unor hotărâri pe calea recursului se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. 2) Acordând reclamantului daune morale, instanțele au avut în vedere, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor date în cauză, durata lipsirii de libertate, suferințele psihice produse reclamantului și îmbolnăvirea acestuia, criterii în temeiul cărora au cuantificat valoarea daunelor morale. Criteriile avute în vedere sunt în concordanță cu cerințele art. 504 C. proc. pen. și prevederile art. 5 paragraful I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care repararea prejudiciului suferit pe perioada detenției nelegale trebuie să acopere atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică, sănătatea și integralitatea corporală, la demnitate, prestigiu profesional și alte valori similare.

În cazul concret, instanțele au respectat legea, având în vedere criteriile la care s-au raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale, păstrând un echilibru între consecințele concrete suportate de reclamant și valoarea pretinsă de acesta, evitând conferirea unui folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și efectele acesteia. Ca urmare, nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate din recursurile de față referitoare la criteriile pe baza cărora s-a apreciat existența și întinderea daunelor morale. Susținerile din recursuri privitoare la cuantumul daunelor morale sunt vădite critici de netemeinicie, pentru că, respectate fiind criteriile legale și esențiale mai sus arătate, determinarea tipului și valorii reparației prejudiciului material constituie apanajul judecătorului ca o chestiune de apreciere de la caz la caz, legea neprevăzând modalități anume de evaluare.

3) Prin prisma cazurilor de casare încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., susținerile corespunzătoare din recursuri sunt în mod vădit neîntemeiate, deoarece, așa cum rezultă din cercetarea hotărârilor date în cauză, există deplină concordanță între considerentele și dispozitivele acestora, primele explicându-le pe cele din urmă, iar actul juridic dedus judecății a fost corect interpretat, fără a i se schimba natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic. 4) Nu poate fi primită susținerea făcută în numele statului de către D.G.F.P. Dolj în sensul inaplicării dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și al incidenței prevederilor art. 998-999 C. civ. pe considerentul că primul din textele legale enunțate ar reglementa numai repararea prejudiciilor materiale.

Art. 504 și urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare, instituind obligația acestuia la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, reparație care trebuie să fie integrală, fără distincție după cum prejudiciul este material sau moral. 5) Nefondată este și susținerea Ministerului Public privind necesitatea casării deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului. Instanțele au încuviințat toate probele cerute de părți, inclusiv cele propuse de reprezentantul parchetului, și, pe baza analizei acestora, a lămurit pe deplin situația de fapt. 6) Instanțele au soluționat legal excepțiile, antagonice altfel, invocate de reprezentantul parchetului constând în prematuritatea acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, în raport cu natura actului prin care parchetul a încetat orice cercetare a reclamantului.

Astfel, indiferent dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau scoaterea reclamantului de sub urmărirea penală, este pe deplin lămurit că orice act săvârșit de parchet împotriva reclamantului a încetat la data de 27 noiembrie 2004, măsură care a fost comunicată reclamantului la 30 octombrie 2001. Ca urmare, acțiunea de față introdusă de reclamant la 27 noiembrie 2001, nu este nici prematură și nici prescrisă, fiind exercitată în termenul rezonabil cerut de lege. 7) În raport cu toate cele ce preced, care răspund tuturor criticilor, formulate prin recursurile examinate, instanța supremă constată că situația de fapt a fost pe deplin lămurită, iar legea a fost corect aplicată, recursurile fiind nefondate, astfel că vor fi respinse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de C.O., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2006.