ÎCCJ, Decizia nr. 87/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 128 din 16 martie 2005,

Tribunalul Dolj, secția penală, a condamnat pe inculpatul A.V., la 15 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174

și art. 175 lit. c) C. pen.

A aplicat art. 71 - 64 C. pen.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la

inculpat, cuțitul folosit la săvârșirea infracțiunii.

S-a reținut că, în data de 14 decembrie 2004, în

jurul orelor 17.00, inculpatul A.V. a aplicat victimei A.E., soția sa, o

puternică lovitură cu cuțitul în abdomen, producându-i leziuni în urma cărora

aceasta a decedat.

Prin raportul de constatare medico-legală (autopsie)

s-a concluzionat că moartea victimei A.E., în vârstă de 38 ani, a fost violentă

și s-a datorat hemoragiei interne și externe, consecința unei plăgi tăiate -

înțepate, transfixiantă prin ficat și cord. Leziunile de violență au putut fi

produse prin lovire, cu un corp tăietor - înțepător. Între leziuni și deces

există raport de cauzalitate direct și necondiționat.

La individualizarea pedepsei, între alte criterii

prevăzute în art. 72 C. pen., instanța de fond a avut în vedere și

circumstanțele personale ale inculpatului, în sensul că acesta nu a mai

săvârșit alte fapte penale, împrejurare în raport cu care s-a apreciat că

scopul preventiv - educativ poate fi atins și prin condamnarea la o pedeapsă

privativă de libertate, orientată spre minimul special prevăzut de norma

incriminatoare.

Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia

penală nr. 147 din 28 aprilie 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, reținând că starea de fapt a fost

corect stabilită, încadrarea juridică a faptei este cea legală, iar pedeapsa

aplicată este just individualizată.

Prin decizia nr. 3899 din 24 iunie 2005, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul

declarat de inculpat împotriva hotărârii instanței de control judiciar.

S-a reținut că realitatea obiectivă a faptelor

demonstrează clar intenția de a ucide, așa încât încadrarea juridică a faptei

este cea legală.

Nu pot fi primite apărările inculpatului, cu referire

la scuza provocării, întrucât cearta dintre acesta și victimă era una

obișnuită.

S-a mai reținut că în cauză nu sunt dovedire elemente

care să justifice redozarea pedepsei, în sensul coborârii sub minimul special

prevăzut de norma incriminatoare, așa încât aceasta se constată a fi just

individualizată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul A.V.

a declarat un nou recurs, susținând că în mod greșit în favoarea acestuia nu au

fost reținute circumstanțe atenuante.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru

corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,

6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de

a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de

procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al

exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală

a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție,

determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se

constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de

condamnare a inculpatului M.I., ca urmare a parcurgerii celor două grade de

jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt

susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile

judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv

la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a

stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală

a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale

procesuală stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-și dreptul la recurs, cel de

a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care

completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului

menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu

este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță,

soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,

așa încât nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.

Prin urmare, excepția de inadmisibilitate pusă în

discuție se constată a fi întemeiată.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

condamnatul A.V. împotriva deciziei nr. 3899 din 24 iunie 2005, pronunțată în

dosarul nr. 3232/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 100 lei (1.000.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru

asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.