ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
Obiectul acțiunii.
Reclamanții M.G., N.I. și G.C.S. au chemat în
judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca în
contradictoriu cu pârâții să dispună anularea răspunsului din 27 iulie 2008
emis de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,
anularea Deciziei nr. 1651 din 13 august 2008 și a Deciziei nr. 2080 din 17
aprilie 2008 emise de Comisia pentru recunoașterea dreptului petenților la
emiterea în favoarea acestora a unui titlu de despăgubiri în cuantum de
1.577.413 RON, cu obligarea pârâților să emită titlu de despăgubire.
Motivele de fapt
și de drept care au stat la baza formulării acțiunii.
Reclamanții au arătat
că autoritatea pârâtă a reținut prin Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 că a
avut în vedere Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, iar ulterior prin Decizia nr. 2080 din 17 aprilie 2008
a emis în favoarea petenților un titlu de despăgubire în cuantum 281.346,86
RON.
Reclamanții au mai
arătat că s-a reținut cuantumul despăgubirilor consemnat în Sentința civilă nr.
1118 din 27 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr.
4572/2003 și nu cuantumul despăgubirilor reținut prin raportul de evaluare
realizat în cadrul procedurii administrative.
De asemenea,
reclamanții au susținut că trebuia avută în vedere dispoziția de restituire din
10 iunie 2005 și să constate că aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) din
Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât aceasta este noua dispoziție de
restituire în favoarea petenților emisă de M.A.I., după ce instanțele de
judecată au atestat faptul că unul dintre imobile a fost preluat cu titlu
valabil, iar altul fără titlu valabil, iar Dispoziția nr. 696/2005 este
anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată în
justiție de către petenți.
Hotărârea
instanței de fond.
Curtea de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința
civilă nr. 2605 din 17 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată
de reclamanți.
Motivele de fapt
și de drept pe care se întemeiază acțiunea.
Instanța a reținut că
în cauză nu este vorba despre o înțelegere greșită a Deciziei nr. 52/2007 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite de către autoritatea
publică, ci dimpotrivă, interpretarea greșită a Deciziei nr. 52/2007 este
realizată de către reclamanți prin prezenta acțiune.
Cu privire la
recunoașterea dreptului reclamanților la emiterea unui titlu de despăgubiri în
cuantumul rezultat din raportul de evaluare, s-a reținut că întrucât în
conținutul adresei de răspuns, autoritatea publică a reanalizat actele
contestate și a apreciat că sunt legale, iar ultima solicitare este un capăt
accesoriu celorlalte capete de cerere, solicitarea reclamanților este
neîntemeiată.
Referitor la critica
reclamanților potrivit cu care Statul Român - Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor deși trebuia, nu a avut în vedere Decizia nr. 696 din
10 iunie 2005, s-a reținut că este neîntemeiată în raport de împrejurarea că
decizia respectivă este o decizie cu privire la măsurile reparatorii prin
echivalent a reclamanților pentru partea din imobilul notificat nerestituibil
în natură.
Recursul formulat
de reclamanții M.G., N.I. și G.C.S.
Motive de recurs
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc.
civ.
5.1. Prima instanță de judecată trebuia să aibă în
vedere Dispoziția de restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 și să constate că
aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Dispoziția de
restituire nr. 696/2005 are semnificația recunoașterii de către autoritate a
drepturilor recurenților și a revocării Dispoziției nr. 339/ 2002.
Dispoziția este
anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată în
justiție, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Legea
nr. 247/2005.
Prin Decizia nr.
52/2007, Înalta Curte a decis că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii
nr. 247/2005 nu se aplică anterior intrării în vigoare a legii, contestate în
termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Dispoziția nr.
696/2005 nu a fost contestată în justiție.
5.2. Prima instanță
de judecată trebuia să rețină aplicabilitatea art. 16 alin. (1) Titlul VII din
Legea nr. 247/2005, chiar dacă ar fi avut în vedere Dispoziția nr. 339/2002.
Art. 16 alin. (1)
sus-menționat se aplică dispozițiilor emise de entitățile învestite cu
soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda
ca despăgubire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Dispoziția nr.
339/2002 îndeplinește ambele codiții.
Decizia instanței
supreme stabilește inaplicabilitatea art. 16 doar în privința notificărilor
având contestații în curs de declarare sau soluționare în momentul intrării în
vigoare a Legii nr. 247/2005, iar nu a notificărilor în legătură cu care calea
de atac a contestației a fost deja soluționată.
5.3. Chiar dacă prima
instanță de judecată ar fi avut în vedere Dispoziția nr. 339/2002 și ar fi
considerat inaplicabile prevederile art. 16 alin. (1), în cauză ar fi fost
incidente prevederile alin. (2) al aceluiași articol.
Dispoziția nr.
339/2002 a rămas definitivă, prin soluționarea contestației îndreptate
împotriva sa, anterior intrării în vigoare a legii și trebuia predată
Secretariatului Comisiei Centrale în vederea aplicării dispoziției Legii nr.
247/2005.
5.4. Hotărârea primei
instanțe nu este motivată.
Instanța de fond s-a
limitat la a concluziona că Decizia nr. 696/2005 nu este o decizie cu privire
la măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica temeiurile pe care se
sprijină o astfel de concluzie, încălcându-se astfel dreptul la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
5.5. Înțelegerea
greșită a Deciziei nr. 52/2007 de către prima instanță de judecată, a implicat
realizarea unei discriminări interzise prin Constituție între persoanele ale
căror notificări au fost soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr.
247/2005 și persoanele ale căror notificări au fost soluționate ulterior.
Decizia nr. 52/2007 a
fost justificată prin necesitatea asigurării accesului la justiție a
persoanelor care formulaseră contestație împotriva soluțiilor pronunțate asupra
notificărilor sau care se aflau în termenul de declarare a contestației la
momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Decizia nr. 52/2007
s-a limitat la a decide că instanțele de judecată nu sunt îndreptățite, în
situațiile arătate, să respingă contestațiile formulate pe motiv că notificarea
a devenit de competența Comisiei Centrale, ci ele sunt obligate să le
soluționeze.
Instanța supremă nu a
intenționat să creeze o discriminare în aplicarea Legii nr. 247/2005.
În același timp,
Legea nr. 247/2005, având conținutul stabilit prin Decizia nr. 52/2007, creează
o diferență de tratament între persoanele care au formulat notificări în
funcție de momentul soluționării acestora și de exercitarea sau neexercitarea
căii de atac a contestației împotriva deciziilor/dispozițiilor emise în temeiul
Legii nr. 10/2001.
Aceste diferențe de
tratament sunt discriminatorii, deoarece nu sunt justificate de criterii
naționale și obiective și nu sunt nici proporționale, nefiind respectate
prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apărările
formulate de intimatul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Prin întâmpinare,
intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
6.1. Prin Decizia nr.
696/2005, Ministerul Administrației și Internelor a pus în executare Sentința
civilă nr. 1118 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Mureș.
Decizia nr. 696/2005
reprezintă numai o decizie de restituire în natură, întrucât, cu privire la
măsurile reparatorii prin echivalent, entitatea notificată s-a pronunțat prin
Decizia nr. 339/2002, care a fost modificată și completată prin Sentința civilă
nr. 1118/2004 a Tribunalului Mureș, care a statuat doar asupra cuantumului despăgubirilor.
Faptul că în
conținutul Deciziei nr. 696/2005 este redat și cuantumul despăgubirilor
stabilite de instanța de judecată, nu înseamnă că Ministerul Administrației și
Internelor s-a pronunțat și în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent
cuvenite reclamanților.
Decizia nr. 339/2002
nu a fost anulată de instanțele judecătorești și nici revocată prin Decizia nr.
696/2005.
Decizia nr. 2080/2008
a indicat drept temei Decizia nr. 339/2002 a M.A.I. și Sentința civilă nr.
1118/2004 a Tribunalului Mureș.
6.2. Prin Decizia nr.
52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a
statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr.
247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare
a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005.
Deși în
considerentele deciziei sunt reținute doar aspecte privind aplicabilitatea art.
16 alin. (1) și 2, prin dispozitivul deciziei, Înalta Curte face referire la
art. 16 și urm din Titlul VII, Legea nr. 247/2005.
6.3. Asupra
aspectelor privind existența unei discriminări ca urmare a înțelegerii greșite
a Deciziei nr. 52/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr.
431 din 26 martie 2009, prin care a fost respinsă excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 16 și urm din Titlul VII, Legea nr.
247/2005.
Intimatul redă și
aspectele reținute de Curtea de la Strasbourg, în jurisprudența sa, respectiv
în cauzele Raicu împotriva României și Androne împotriva României.
II. Considerentele
instanței de recurs.
Recursul este
nefondat.
Dispoziția de
restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 a Ministerului Administrației și
Internelor s-a emis în privința stabilirii cuantumului despăgubirilor ca urmare
a Sentinței civile nr. 1118 din 27 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul
Mureș.
Sentința
judecătorească a dispus și completarea Dispoziției nr. 339 din 25 octombrie
2009 a Ministerului de Interne, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor
la suma de 906.374.650 RON pentru imobilul teren în suprafață de 530 mp;
2.101.763.105 RON pentru imobilul teren în suprafață de 1229 mp; 172.918.495
RON pentru construcțiile demolate.
Dispoziția nr.
339/2002 nu a fost revocată din inițiativa emitentului, ci urmare a obligației
executării sentinței judecătorești, care a dispus „modificarea și completarea”
acesteia.
Prin Decizia nr.
696/2005 nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor de către entitatea
deținătoare, ci s-a pus în executare o hotărâre judecătorească.
Din acest motiv,
reperul pentru soluționarea dosarului pendinte este Dispoziția nr. 339/2002,
contestată în instanță și soluționată anterior Legii nr. 247/2005.
Prevederile art.
16 alin. (1) și (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile
cauzei.
Dispoziția nr.
339/2002 a fost contestată în justiție și nu îndeplinește criteriul de a fi
fost „neatacată”, deși îndeplinește celelalte două condiții prevăzute de art.
16 alin. (1) și anume:
- existența unei
dispoziții în cadrul căreia să se fi consemnat sume reprezentând măsuri
reparatorii prin echivalent;
- anterioritatea în
raport cu Legea nr. 247/2005.
De asemenea,
prevederile art. 16 alin. (2) se referă la deciziile/dispozițiile emise de
entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și care nu au fost
contestate în instanță.
Hotărârea primei
instanței este motivată și nu justifică modificarea sentinței recurate.
Judecătorul fondului
a explicat motivele pentru care Decizia nr. 696/2005 nu reprezintă o decizie cu
privire la măsuri reparatorii prin echivalent și că în speță nu sunt aplicabile
prevederile art. 16 din Titlul VII, Legea nr. 247/2005, motivare ce se
completează cu prezentele considerente ale instanței de recurs.
Decizia nr.
52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, aplicând
principiile neretroactivității legii și al efectelor hotărârilor judecătorești
a apreciat că o procedură administrativă ulterioară pronunțării unei sentințe
irevocabile este de natură să încalce aceste principii.
Totodată, s-a mai
apreciat că o procedură administrativă nu poate întrerupe judecarea unui proces
aflat pe rolul instanțelor judecătorești.
În mod firesc, ceea
ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv asupra
cuantumului despăgubirilor în echivalent, trebuie respectat și aplicat de
autoritatea administrativă.
Diferența de tratament despre care vorbesc
recurenții este justificată de împrejurările concrete în care s-a stabilit
cuantumul despăgubirilor.
Datorită trecerii
unui interval de timp considerabil între data stabilirii cuantumului
despăgubirilor și data executării sentinței, data plății efective, recurenții
au posibilitatea să apeleze la alte instituții juridice pentru acoperirea unui
eventual prejudiciu.
Față de acestea,
nefiind întrunite motivele de recurs analizate, în temeiul art. 312 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de M.G., N.I. și G.C.S. împotriva Sentinței civile nr. 2605 din 17
iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 februarie 2010.