ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2010

Obiectul acțiunii. Reclamanții M.G., N.I. și G.C.S. au chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să dispună anularea răspunsului din 27 iulie 2008 emis de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, anularea Deciziei nr. 1651 din 13 august 2008 și a Deciziei nr. 2080 din 17 aprilie 2008 emise de Comisia pentru recunoașterea dreptului petenților la emiterea în favoarea acestora a unui titlu de despăgubiri în cuantum de 1.577.413 RON, cu obligarea pârâților să emită titlu de despăgubire.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării acțiunii. Reclamanții au arătat că autoritatea pârâtă a reținut prin Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 că a avut în vedere Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar ulterior prin Decizia nr. 2080 din 17 aprilie 2008 a emis în favoarea petenților un titlu de despăgubire în cuantum 281.346,86 RON. Reclamanții au mai arătat că s-a reținut cuantumul despăgubirilor consemnat în Sentința civilă nr. 1118 din 27 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. 4572/2003 și nu cuantumul despăgubirilor reținut prin raportul de evaluare realizat în cadrul procedurii administrative. De asemenea, reclamanții au susținut că trebuia avută în vedere dispoziția de restituire din 10 iunie 2005 și să constate că aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât aceasta este noua dispoziție de restituire în favoarea petenților emisă de M.A.I., după ce instanțele de judecată au atestat faptul că unul dintre imobile a fost preluat cu titlu valabil, iar altul fără titlu valabil, iar Dispoziția nr. 696/2005 este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată în justiție de către petenți.

Hotărârea instanței de fond. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 2605 din 17 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.

Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază acțiunea. Instanța a reținut că în cauză nu este vorba despre o înțelegere greșită a Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite de către autoritatea publică, ci dimpotrivă, interpretarea greșită a Deciziei nr. 52/2007 este realizată de către reclamanți prin prezenta acțiune. Cu privire la recunoașterea dreptului reclamanților la emiterea unui titlu de despăgubiri în cuantumul rezultat din raportul de evaluare, s-a reținut că întrucât în conținutul adresei de răspuns, autoritatea publică a reanalizat actele contestate și a apreciat că sunt legale, iar ultima solicitare este un capăt accesoriu celorlalte capete de cerere, solicitarea reclamanților este neîntemeiată. Referitor la critica reclamanților potrivit cu care Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deși trebuia, nu a avut în vedere Decizia nr. 696 din 10 iunie 2005, s-a reținut că este neîntemeiată în raport de împrejurarea că decizia respectivă este o decizie cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent a reclamanților pentru partea din imobilul notificat nerestituibil în natură.

Recursul formulat de reclamanții M.G., N.I. și G.C.S. Motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 5.1. Prima instanță de judecată trebuia să aibă în vedere Dispoziția de restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 și să constate că aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Dispoziția de restituire nr. 696/2005 are semnificația recunoașterii de către autoritate a drepturilor recurenților și a revocării Dispoziției nr. 339/ 2002. Dispoziția este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată în justiție, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Prin Decizia nr. 52/2007, Înalta Curte a decis că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Dispoziția nr. 696/2005 nu a fost contestată în justiție. 5.2. Prima instanță de judecată trebuia să rețină aplicabilitatea art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, chiar dacă ar fi avut în vedere Dispoziția nr. 339/2002. Art. 16 alin. (1) sus-menționat se aplică dispozițiilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Dispoziția nr. 339/2002 îndeplinește ambele codiții. Decizia instanței supreme stabilește inaplicabilitatea art. 16 doar în privința notificărilor având contestații în curs de declarare sau soluționare în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar nu a notificărilor în legătură cu care calea de atac a contestației a fost deja soluționată. 5.3. Chiar dacă prima instanță de judecată ar fi avut în vedere Dispoziția nr. 339/2002 și ar fi considerat inaplicabile prevederile art. 16 alin. (1), în cauză ar fi fost incidente prevederile alin. (2) al aceluiași articol. Dispoziția nr. 339/2002 a rămas definitivă, prin soluționarea contestației îndreptate împotriva sa, anterior intrării în vigoare a legii și trebuia predată Secretariatului Comisiei Centrale în vederea aplicării dispoziției Legii nr. 247/2005. 5.4. Hotărârea primei instanțe nu este motivată. Instanța de fond s-a limitat la a concluziona că Decizia nr. 696/2005 nu este o decizie cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica temeiurile pe care se sprijină o astfel de concluzie, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 5.5. Înțelegerea greșită a Deciziei nr. 52/2007 de către prima instanță de judecată, a implicat realizarea unei discriminări interzise prin Constituție între persoanele ale căror notificări au fost soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și persoanele ale căror notificări au fost soluționate ulterior. Decizia nr. 52/2007 a fost justificată prin necesitatea asigurării accesului la justiție a persoanelor care formulaseră contestație împotriva soluțiilor pronunțate asupra notificărilor sau care se aflau în termenul de declarare a contestației la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Decizia nr. 52/2007 s-a limitat la a decide că instanțele de judecată nu sunt îndreptățite, în situațiile arătate, să respingă contestațiile formulate pe motiv că notificarea a devenit de competența Comisiei Centrale, ci ele sunt obligate să le soluționeze. Instanța supremă nu a intenționat să creeze o discriminare în aplicarea Legii nr. 247/2005. În același timp, Legea nr. 247/2005, având conținutul stabilit prin Decizia nr. 52/2007, creează o diferență de tratament între persoanele care au formulat notificări în funcție de momentul soluționării acestora și de exercitarea sau neexercitarea căii de atac a contestației împotriva deciziilor/dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceste diferențe de tratament sunt discriminatorii, deoarece nu sunt justificate de criterii naționale și obiective și nu sunt nici proporționale, nefiind respectate prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apărările formulate de intimatul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 6.1. Prin Decizia nr. 696/2005, Ministerul Administrației și Internelor a pus în executare Sentința civilă nr. 1118 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Mureș. Decizia nr. 696/2005 reprezintă numai o decizie de restituire în natură, întrucât, cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, entitatea notificată s-a pronunțat prin Decizia nr. 339/2002, care a fost modificată și completată prin Sentința civilă nr. 1118/2004 a Tribunalului Mureș, care a statuat doar asupra cuantumului despăgubirilor. Faptul că în conținutul Deciziei nr. 696/2005 este redat și cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de judecată, nu înseamnă că Ministerul Administrației și Internelor s-a pronunțat și în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamanților. Decizia nr. 339/2002 nu a fost anulată de instanțele judecătorești și nici revocată prin Decizia nr. 696/2005. Decizia nr. 2080/2008 a indicat drept temei Decizia nr. 339/2002 a M.A.I. și Sentința civilă nr. 1118/2004 a Tribunalului Mureș. 6.2. Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Deși în considerentele deciziei sunt reținute doar aspecte privind aplicabilitatea art. 16 alin. (1) și 2, prin dispozitivul deciziei, Înalta Curte face referire la art. 16 și urm din Titlul VII, Legea nr. 247/2005. 6.3. Asupra aspectelor privind existența unei discriminări ca urmare a înțelegerii greșite a Deciziei nr. 52/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 431 din 26 martie 2009, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 și urm din Titlul VII, Legea nr. 247/2005. Intimatul redă și aspectele reținute de Curtea de la Strasbourg, în jurisprudența sa, respectiv în cauzele Raicu împotriva României și Androne împotriva României. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este nefondat. 2. Dispoziția de restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 a Ministerului Administrației și Internelor s-a emis în privința stabilirii cuantumului despăgubirilor ca urmare a Sentinței civile nr. 1118 din 27 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Mureș. Sentința judecătorească a dispus și completarea Dispoziției nr. 339 din 25 octombrie 2009 a Ministerului de Interne, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 906.374.650 RON pentru imobilul teren în suprafață de 530 mp; 2.101.763.105 RON pentru imobilul teren în suprafață de 1229 mp; 172.918.495 RON pentru construcțiile demolate. Dispoziția nr. 339/2002 nu a fost revocată din inițiativa emitentului, ci urmare a obligației executării sentinței judecătorești, care a dispus „modificarea și completarea” acesteia. Prin Decizia nr. 696/2005 nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor de către entitatea deținătoare, ci s-a pus în executare o hotărâre judecătorească. Din acest motiv, reperul pentru soluționarea dosarului pendinte este Dispoziția nr. 339/2002, contestată în instanță și soluționată anterior Legii nr. 247/2005. 3. Prevederile art. 16 alin. (1) și (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile cauzei. Dispoziția nr. 339/2002 a fost contestată în justiție și nu îndeplinește criteriul de a fi fost „neatacată”, deși îndeplinește celelalte două condiții prevăzute de art. 16 alin. (1) și anume: - existența unei dispoziții în cadrul căreia să se fi consemnat sume reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent; - anterioritatea în raport cu Legea nr. 247/2005. De asemenea, prevederile art. 16 alin. (2) se referă la deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și care nu au fost contestate în instanță. 4. Hotărârea primei instanței este motivată și nu justifică modificarea sentinței recurate. Judecătorul fondului a explicat motivele pentru care Decizia nr. 696/2005 nu reprezintă o decizie cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent și că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 16 din Titlul VII, Legea nr. 247/2005, motivare ce se completează cu prezentele considerente ale instanței de recurs. 5. Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, aplicând principiile neretroactivității legii și al efectelor hotărârilor judecătorești a apreciat că o procedură administrativă ulterioară pronunțării unei sentințe irevocabile este de natură să încalce aceste principii. Totodată, s-a mai apreciat că o procedură administrativă nu poate întrerupe judecarea unui proces aflat pe rolul instanțelor judecătorești. În mod firesc, ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor în echivalent, trebuie respectat și aplicat de autoritatea administrativă. Diferența de tratament despre care vorbesc recurenții este justificată de împrejurările concrete în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor. Datorită trecerii unui interval de timp considerabil între data stabilirii cuantumului despăgubirilor și data executării sentinței, data plății efective, recurenții au posibilitatea să apeleze la alte instituții juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu. 6. Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs analizate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.