ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4418/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul P.M.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței actualizarea sumei de 2.132,68 RON stabilită prin sentința civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, prin capitalizarea dobânzii bancare medii lunare sau prin corelarea cu rata inflației, precum și actualizarea sumei prin aplicarea penalităților de 0,5%/zi întârziere, începând cu 01 ianuarie 2003, dacă sentința nu va fi executată în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive.

În cauză, cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilit în favoarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, la suma de 2.132,68 RON, valoare necontestată de către reclamant.

Conformându-se dispozițiilor instanței, Primăria comunei Glodeanu Siliștea a emis dispoziția nr. 75 din 08 august 2003 pentru acordarea despăgubirilor stabilite prin respectiva hotărâre judecătorească, iar dosarul împreună cu documentația a fost transmis secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat la această instituție sub nr. 5271/CC din 10 noiembrie 2006. Întrucât valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reclamantul a fost informat că poate opta, la acel moment, fie pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit de instanță, fie pentru procedura de evaluare prevăzută de Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar reclamantul a optat pentru această din urmă procedură.

În raport cu decizia nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pusă în practică de Comisia Centrală prin decizia nr. 1651/2008, în favoarea reclamantului a fost emisă decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 care a stabilit valoarea de despăgubire conform sentinței civile nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, definitivă și irevocabilă. De asemenea, în raport cu decizia nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de apel a reținut că în privința despăgubirilor prin echivalent stabilite în anul 2002 în favoarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 referitoare la evaluarea în cadrul procedurii administrative, întrucât ar fi încălcat principiul neretroactivității legii și principiul puterii de lucru judecat.

Totodată, a reținut prima instanță că reclamantul nu numai că nu a recurat sentința civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002, dar nici nu a solicitat ca instanța să se pronunțe și cu privire la o eventuală reactualizare a sumei stabilite în caz de neexecutare în termen a hotărârii judecătorești, invocând buna sa credință, ceea ce implicit înseamnă că reclamantul a considerat despăgubirea stabilită în instanță ca fiind justă și echitabilă. În același sens, a reținut Curtea de apel că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă, pronunțându-se mai multe decizii în spețe similare, în acord cu decizia nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant Împotriva sentinței civile nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M.D.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și a interpretat greșit actul dedus judecății. S-a arătat astfel că în mod eronat s-a apreciat că a solicitat reevaluarea imobilului conform prevederilor Legii nr. 247/2005, în condițiile în care obiectul cererii îl constituie numai reactualizarea sumei stabilite prin sentința civilă nr. 517/2002 a Tribunalului Buzău. Recurentul a mai arătat că și Înalta Curte, în jurisprudența sa, a statuat asupra posibilității ca sumele stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 să poată fi reactualizate, justificat de împrejurarea că trecerea unei perioade de timp îndelungate între momentul pronunțării hotărârii judecătorești și momentul plății efective poate face ca respectivele sume să devină derizorii din cauza inflației.

Cum în cazul său au trecut peste 8 ani de la momentul pronunțării sentinței Tribunalului Buzău prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, este evident, în opinia recurentului, că în sensul legii nu se poate vorbi de o justă și echitabilă despăgubire. 3. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul este fondat. Analizând sentința atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., de criticile recurentului-reclamant și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., că se impune, ca o consecință a admiterii recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului aceleiași instanțe, în considerarea celor în continuare arătate: Respingând acțiunea reclamantului-recurent P.M.D., formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, pe calea unei hotărâri judecătorești irevocabile, prima instanță a avut în vedere, ca argument esențial, considerentele și soluția cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007, pentru examinarea recursului în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și unele măsuri privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor și dispozițiilor emise anterior în vigoare a acestei legi, contestate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reținând că raportat la sentința civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău în cuprinsul căreia a fost consemnată suma de 2132,68 RON, cu titlu de despăgubiri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis abia la data de 23 aprilie 2009, decizia nr. 4359 reprezentând titlul de despăgubire pentru aceeași sumă, Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că se impunea ca prima instanță să examineze însă solicitările reclamantului în raport și de actele și de conținutul înscrisurilor depuse la dosar care atestă raporturile juridice și consecințele generate pentru reclamant prin acte emise de autoritatea intimată anterior datei pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007, publicată în M. Of.

nr. 140/22.02.2008. În acest sens este de menționat înscrisul depus la dosar (adresa din 10 noiembrie 2006) prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îi comunică reclamantului că în ședința Comisiei Centrale din mai 2006 a fost luată decizia în sensul că poate opta fie pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 517/2002 și emiterea titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit de instanță, fie pentru trimiterea dosarului la evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent de către evaluatori specializați, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire urmând a se emite în cuantumul se ce va stabilit de către evaluatori autorizați potrivit standardelor internaționale de evaluare.

La această expresă solicitare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul, potrivit documentului depus la dosar a răspuns, indicându-și fără echivoc opțiunea pentru transmiterea dosarului către evaluator (28 noiembrie 2006). Raportat la datele la care aceste corespondențe au fost purtate, față de momentul publicării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție și reținând opțiunea exprimată de către recurentul-reclamant, se impunea ca prima instanță să indice argumentat în ce măsură, prin prisma succesiunii reglementărilor în materie, autoritatea intimată putea din perspectivă legală să nu dea curs opțiunii formulate de recurent. Pentru a nu se încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție, Înalta Curte apreciază așadar că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în vederea aplicării corecte a legii, cu ocazia rejudecării cauzei se impune suplimentarea probatoriilor, inter alia pentru clarificarea împrejurărilor de fapt și de drept ce au generat decizia autorității intimate în sensul de a emite decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 în modalitatea arătată, raportat la prevederile legale aplicabile. Instanța de rejudecare urmează, așadar, în ansamblul probatoriilor suplimentare administrate să precizeze motivat măsura în care situațiile avute în vedere în cuprinsul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007 sunt aplicabile și în cauza de față, cu respectarea și a principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile, conform dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.