ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4418/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 6 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

P.M.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul instanței la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul

a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

solicitând instanței actualizarea sumei de 2.132,68 RON stabilită prin sentința

civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, prin capitalizarea dobânzii

bancare medii lunare sau prin corelarea cu rata inflației, precum și actualizarea

sumei prin aplicarea penalităților de 0,5%/zi întârziere, începând cu 01

ianuarie 2003, dacă sentința nu va fi executată în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive.

În cauză, cuantumul măsurilor

reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilit în favoarea

reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, la suma de

2.132,68 RON, valoare necontestată de către reclamant.

Conformându-se dispozițiilor

instanței, Primăria comunei Glodeanu Siliștea a emis dispoziția nr. 75 din 08

august 2003 pentru acordarea despăgubirilor stabilite prin respectiva hotărâre judecătorească,

iar dosarul împreună cu documentația a fost transmis secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat la această instituție sub

nr. 5271/CC din 10 noiembrie 2006.

Întrucât valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamantului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, reclamantul a fost informat că poate opta, la acel moment, fie pentru

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit de instanță,

fie pentru procedura de evaluare prevăzută de Capitolul V al Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, iar reclamantul a optat pentru această din urmă procedură.

În raport cu decizia

nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pusă în

practică de Comisia Centrală prin decizia nr. 1651/2008, în favoarea reclamantului

a fost emisă decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 care a stabilit valoarea de despăgubire

conform sentinței civile nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, definitivă

și irevocabilă.

De asemenea, în raport

cu decizia nr. 52/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Curtea de apel a reținut că în privința despăgubirilor prin echivalent stabilite

în anul 2002 în favoarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă nu sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

referitoare la evaluarea în cadrul procedurii administrative, întrucât ar fi încălcat

principiul neretroactivității legii și principiul puterii de lucru judecat.

Totodată, a reținut prima

instanță că reclamantul nu numai că nu a recurat sentința civilă nr. 517 din 11

noiembrie 2002, dar nici nu a solicitat ca instanța să se pronunțe și cu privire

la o eventuală reactualizare a sumei stabilite în caz de neexecutare în termen a

hotărârii judecătorești, invocând buna sa credință, ceea ce implicit înseamnă că

reclamantul a considerat despăgubirea stabilită în instanță ca fiind justă și echitabilă.

În același sens, a reținut

Curtea de apel că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă,

pronunțându-se mai multe decizii în spețe similare, în acord cu decizia nr. 52/2007

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

înfățișate de recurentul-reclamant

Împotriva sentinței civile

nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M.D.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a pronunțat

o hotărâre lipsită de temei legal și a interpretat greșit actul dedus judecății.

S-a arătat astfel că în

mod eronat s-a apreciat că a solicitat reevaluarea imobilului conform prevederilor

Legii nr. 247/2005, în condițiile în care obiectul cererii îl constituie numai reactualizarea

sumei stabilite prin sentința civilă nr. 517/2002 a Tribunalului Buzău.

Recurentul a mai arătat

că și Înalta Curte, în jurisprudența sa, a statuat asupra posibilității ca sumele

stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 să poată fi reactualizate, justificat de împrejurarea

că trecerea unei perioade de timp îndelungate între momentul pronunțării hotărârii

judecătorești și momentul plății efective poate face ca respectivele sume să devină

derizorii din cauza inflației. Cum în cazul său au trecut peste 8 ani de la momentul

pronunțării sentinței Tribunalului Buzău prin care s-au stabilit măsuri reparatorii

prin echivalent, este evident, în opinia recurentului, că în sensul legii nu se

poate vorbi de o justă și echitabilă despăgubire.

instanței de recurs

Recursul este fondat.

Analizând sentința atacată

în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C.

proc. civ., de criticile recurentului-reclamant și raportat la actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a, cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că se impune, ca o consecință a admiterii

recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului

aceleiași instanțe, în considerarea celor în continuare arătate:

Respingând acțiunea reclamantului-recurent

P.M.D., formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

având ca obiect actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri conform Legii

nr. 10/2001, pe calea unei hotărâri judecătorești irevocabile, prima instanță a

avut în vedere, ca argument esențial, considerentele și soluția cuprinse în decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007, pentru examinarea recursului în

interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 și unele măsuri privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor în cazul deciziilor și dispozițiilor emise anterior în vigoare a

acestei legi, contestate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reținând că raportat la

sentința civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău în cuprinsul

căreia a fost consemnată suma de 2132,68 RON, cu titlu de despăgubiri, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis abia la data de 23 aprilie 2009, decizia

nr. 4359 reprezentând titlul de despăgubire pentru aceeași sumă, Înalta Curte apreciază

că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că se impunea ca prima

instanță să examineze însă solicitările reclamantului în raport și de actele și

de conținutul înscrisurilor depuse la dosar care atestă raporturile juridice și

consecințele generate pentru reclamant prin acte emise de autoritatea intimată anterior

datei pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007, publicată

în M. Of. nr. 140/22.02.2008.

În acest sens este de

menționat înscrisul depus la dosar (adresa din 10 noiembrie 2006) prin care Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor îi comunică reclamantului că în ședința Comisiei Centrale din mai

2006 a fost luată decizia în sensul că poate opta fie pentru punerea în executare

a sentinței civile nr. 517/2002 și emiterea titlurilor de despăgubire în cuantumul

stabilit de instanță, fie pentru trimiterea dosarului la evaluarea pretențiilor

de restituire în echivalent de către evaluatori specializați, conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire urmând a se emite în cuantumul

se ce va stabilit de către evaluatori autorizați potrivit standardelor internaționale

de evaluare.

La această expresă solicitare

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul, potrivit documentului

depus la dosar a răspuns, indicându-și fără echivoc opțiunea pentru transmiterea

dosarului către evaluator (28 noiembrie 2006).

Raportat la datele la

care aceste corespondențe au fost purtate, față de momentul publicării deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție și reținând opțiunea exprimată de către recurentul-reclamant,

se impunea ca prima instanță să indice argumentat în ce măsură, prin prisma succesiunii

reglementărilor în materie, autoritatea intimată putea din perspectivă legală să

nu dea curs opțiunii formulate de recurent.

Pentru a nu se încălca

efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție, Înalta Curte apreciază

așadar că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în vederea aplicării corecte a legii, cu ocazia

rejudecării cauzei se impune suplimentarea probatoriilor, inter alia pentru clarificarea

împrejurărilor de fapt și de drept ce au generat decizia autorității intimate în

sensul de a emite decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 în modalitatea arătată, raportat

la prevederile legale aplicabile.

Instanța de rejudecare

urmează, așadar, în ansamblul probatoriilor suplimentare administrate să precizeze

motivat măsura în care situațiile avute în vedere în cuprinsul deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007 sunt aplicabile și în cauza de față, cu

respectarea și a principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile, conform

dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.