ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1016/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1016/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta

C.M. a chemat în judecată pe pârâții U.N.B.R. și Baroul A., solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 742 din 20 martie

2010 a U.N.B.R. și a deciziei nr. 96 din 15 iulie 2009 a Baroului A., obligarea

celui de-al doilea pârât să emită decizia de trecere pe tabloul avocaților incompatibili,

iar în situația respingerii acestei cereri, obligarea pârâtului Baroul A. să emită

decizie prin care să constate suspendarea calității de avocat, dobândită prin decizia

nr. 43 din 15 aprilie 2009, pe durata existenței stării de incompatibilitate.

Prin întâmpinarea aflată

la dosar, pârâtul Baroul A. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 117/F-CONT

din 28 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta este consilier juridic

la Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și că, prin decizia nr. 41 din 15

aprilie 2009 emisă de Baroul A., a fost aprobată primirea sa în profesia de avocat,

începând cu data de 1 mai 2009.

De asemenea, prima instanță

a constatat că, prin cererea din 5 mai 2009, reclamanta a solicitat aceluiași pârât

să dispună înscrierea sa în tabloul avocaților definitivi și să emită decizia de

trecere în tabloul avocaților incompatibili pe durata existenței stării de incompatibilitate

a acesteia. În plus, judecătorul fondului a reținut că, prin cererea din 2 iunie

2009, reclamanta a solicitat să fie suspendată din calitatea de avocat, întrucât

nu respectă procedura impusă de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind salarizată.

Sub aspectul situației

de fapt, Curtea de apel a menționat că, prin decizia nr. 96 din 15 iulie 2009 emisă

de Consiliul Baroului A., a fost respinsă cererea reclamantei de înscriere în tabloul

avocaților definitivi, de înființare a cabinetului individual de avocatură și de

emitere a deciziei de trecere pe tabloul avocaților incompatibili.

În plus, aceeași instanță

a constatat că, prin cel de-al doilea act administrativ atacat, respectiv, decizia

nr. 742 din 20 martie 2010 emisă de Consiliul U.N.B.R., a fost respinsă contestația

reclamantei împotriva primului act anterior individualizat.

Sub aspectul temeiului

juridic, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 14 lit. a) și ale

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 cu ocazia soluționării litigiului de contencios

administrativ.

În plus, Curtea de apel

a mai arătat că există incompatibilitate între calitatea deținută de reclamantă

(consilier juridic) și cea de avocat.

De asemenea, judecătorul

fondului a mai subliniat faptul că, în raport de art. 24 alin. (2) din aceeași reglementare,

decizia de primire în profesia de avocat își produce efectele sub condiția rezolutorie

ca, în termenul de două luni de la data emiterii ei, să înceteze starea de incompatibilitate.

Or, în speță, reclamanta

nu a făcut să înceteze starea de incompatibilitate, motiv pentru care decizia

nr. 41/2009, care îi conferea calitatea de avocat, și-a încetat efectele.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.M., care a solicitat,

în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., modificarea sentinței, iar pe fond,

admiterea acțiunii.

În dezvoltarea căii extraordinare

de atac, recurenta susține că prima instanță a pornit de la premisa greșită conform

căreia calitatea de consilier juridic pe care o deține este incompatibilă cu calitatea

de avocat.

În concepția recurentei,

în raport de prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, exercitarea profesiei

de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii,

iar nu cu calitatea de avocat, după cum a reținut instanța de fond în mod eronat.

În plus, recurenta mai

susține că a comunicat intimatului Baroul A., cu ocazia depunerii cererii din 2

iunie 2009, că înțelege să rezolve starea sa de incompatibilitate dată de faptul

că desfășoară activitate salarizată în cadrul altei profesii, prin suspendarea din

profesia de avocat, întrucât nu înțelege să exercite profesia de avocat la acea

dată.

Recurenta critică motivarea

instanței de fond, în sensul că aceasta s-a pronunțat cu privire la încetarea calității

de avocat prin pierderea efectelor deciziei de primire în profesie.

În alți termeni, recurenta

apreciază că instanța s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, întrucât calitatea

de avocat a fost dobândită prin decizia de primire în profesie și nu a fost contestată

de niciuna dintre pârâte.

Recurenta mai invocă dispozițiile

art. 19 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei

de avocat.

În opinia recurentei,

întrucât decizia nr. 41/2009 nu a fost contestată, primirea în profesie, precum

și calitatea de avocat sunt drepturi câștigate, ce nu pot fi anulate de către instanța

de judecată.

De asemenea, mai sunt

amintite prevederile art. 58 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat și cele

ale art. 26 din Legea nr. 51/1995.

Consecința firească desprinsă

de recurentă este aceea că încetarea calității de avocat se constată prin decizia

Consiliului baroului iar, în cazul său, nu există un asemenea act administrativ.

În altă ordine de idei,

recurenta apreciază că termenul de două luni este un termen de procedură sau de

opțiune, după cum avocatul dorește să exercite de îndată profesia sau solicită suspendarea,

după caz.

În al doilea rând, recurenta

învederează că, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea și completarea Legii

nr. 51/1995, publicată în M. Of. nr. 559/2004, au fost abrogate prevederile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare până la acea modificare,

dispoziții conform cărora decizia de primire în profesie se anulează de către Consiliul

baroului dacă cel primit nu renunță în termen de două luni la situația care constituia

cauza de incompatibilitate.

În al treilea rând, în

opinia recurentei, instanța nu a luat în considerare faptul că, în termenul de două

luni, a înțeles să-și rezolve starea de incompatibilitate prin solicitarea de suspendare.

În plus, recurenta arată

că nu intenționează să exercite concomitent profesia de avocat cu cea de consilier

juridic.

Recurenta reiterează cererea

sa de a fi suspendată din calitatea de avocat, pornind de la prevederile art. 27

lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Cu titlu de practică judiciară,

amintește sentința nr. 121/F-CONT din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, care

s-a pronunțat într-o speță similară.

Totodată, recurenta mai

menționează că intimatul Baroul A. nu a formulat vreo cerere prin care să solicite

încetarea efectelor deciziei nr. 41/2009, situație în care instanța - care nu a

fost sesizată cu o astfel de cerere - a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând

astfel principiul disponibilității părților.

Recurenta mai este de

părere că prima instanță a interpretat în mod simplist dispozițiile art. 24

alin. (2) și ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fără a le corobora cu celelalte

texte legale aplicabile în materie.

Astfel, instanța nu a

mai analizat probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente în

speța de față, care au fost invocate de reclamantă în susținerea cererii sale.

În argumentarea punctului

său de vedere, recurenta mai invocă art. 24 alin. (1) coroborat cu art. 53

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 51/1995.

Prin întâmpinare, intimata

U.N.B. din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând sentința atacată,

în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea

recursului ca nefondat.

Hotărârea judecătorească

este legală și temeinică, întrucât prima instanță a reținut corect situația de fapt

în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare

juridică adecvată, astfel că nu sunt motive de modificare sau casare a acesteia.

În primul rând, instanța

de control judiciar constată că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, recurenta

invocă o situație de ultra petita, respectiv faptul că instanța de fond s-a pronunțat

pe ceea ce nu s-a cerut.

În acest context, Înalta

Curte apreciază că nu trebuie ignorat faptul că acest motiv de modificare este expresia

principiului disponibilității și a obligației judecătorului de a se pronunța asupra

tuturor cererilor depuse de reclamant.

De altfel, art. 129

alin. (6) C. proc. civ. impune ca, în toate cazurile, judecătorii să hotărască numai

asupra obiectului cererii deduse judecății.

Cu alte cuvinte, instanța

trebuie să se pronunțe cu privire la toate pretențiile concrete existente în acțiune,

așa cum s-a întâmplat și în speța de față.

Înalta Curte constată

că argumentele recurentei pe acest aspect nu sunt fondate, astfel că nu este incident

art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

În al doilea rând, nu

este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât

hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, după cum se va

releva în continuare.

Problema de drept care

trebuie să fie soluționată în prezenta cauză vizează momentul la care încep să se

producă efectele unui act administrativ, adică momentul începerii acțiunii sale

în timp.

Cu alte cuvinte, această

sintagmă semnifică faptul că actul respectiv este valid și dobândește forță juridică,

este obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează, adică începe să producă

efecte juridice.

Mai precis, este vorba

despre intrarea în vigoare a actului administrativ.

În acest context, instanța

de fond judiciar amintește decizia nr. 422/2007, prin care s-a statuat de către

Curtea Constituțională că stabilirea datei la care intră în vigoare un act emis

pentru organizarea executării legii, vizează o problemă de interpretare și aplicare

a legii aflată în sarcina instanței de judecată chemate să dezlege pricina.

Așadar, din momentul intrării

în vigoare a actului administrativ se produc consecințele acestuia.

Doctrina administrativă

din țara noastră a precizat faptul că actele administrative sunt susceptibile de

executare și de a produce efecte juridice de la data intrării lor în vigoare. A

fost amintită o excepție de la regula că actele administrative produc efecte juridice

din momentul publicării/comunicării: actele care produc efecte la o dată ulterioară,

prin voința emitentului.

Problematica efectelor

actului administrativ rămâne în atenția legiuitorului român.

Sub acest aspect, trebuie

menționat faptul că nu este exclusă de normativitatea internă condiționarea datei

de la care un act administrativ începe să producă consecințe juridice.

Astfel, art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 51/1995 precizează că, în cazul în care există incompatibilitate,

decizia de primire în profesia de avocat va produce efecte de la data încetării

stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în două luni de la emiterea

deciziei.

În plus, mai prezintă

relevanță, pentru corecta soluționare a cauzei, art. 14 lit. a) din aceeași reglementare,

potrivit căruia exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea

salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat.

Incontestabil, recurenta-reclamantă

nu a renunțat la profesia de consilier juridic.

Pe de altă parte, așa

cum a reținut și prima instanță, prin decizia nr. 41 din 15 aprilie 2009, intimatul

Baroul A. a aprobat primirea în profesia de avocat a recurentei începând cu data

de 1 mai 2009.

De asemenea, Înalta Curte

constată că sunt aplicabile și prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995,

în sensul că profesia deținută de recurentă (consilier juridic) este incompatibilă

cu calitatea de avocat.

În altă ordine de idei,

instanța de control judiciar reține că, având în vedere art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 51/1995, actul administrativ reprezentat de decizia de primire în profesia de

avocat trebuia să-și producă efectele în maxim 2 luni de la emitere, cu condiția

ca respectiva stare de incompatibilitate să se rezolve în acest termen de către

solicitant, ceea ce nu s-a întâmplat în speță, așa cum s-a relevat anterior.

În consecință, față de

împrejurarea că recurenta nu a făcut demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate,

decizia de primire în profesia de avocat nu a intrat în vigoare, respectiv nu a

început să-și producă efectele.

De asemenea, Înalta Curte

nu poate primi susținerea recurentei, în sensul că termenul de 2 luni, prevăzut

de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, este de recomandare. Acest termen este

unul imperativ, care atrage după sine o condiție rezolutorie, după cum a reținut

și prima instanță.

Pentru considerentele

expuse mai sus, se constată că celelalte afirmații ale recurentei nu mai prezintă

relevanță juridică, iar recursul apare ca nefondat, ca urmare a constatării că cele

două acte administrative supuse litigiului de contencios administrativ sunt legale.

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., față de cererea recurentei de micșorare a cuantumului cheltuielilor

de judecată, față de munca îndeplinită de avocat în faza recursului, față de durata

procesului în această cale extraordinară de atac, față de onorariul avocațial consemnat

în chitanța de la același dosar, recurenta va fi obligată la plata către intimata

U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta C.M. împotriva sentinței nr. 117/F-CONT din 28 mai 2010 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurentă la

plata către intimata U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată,

cu aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2011.