ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta D.E. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții U.N.B.R. și Baroul București, anularea Deciziei nr. 737 din 20 martie 2010

emisă de pârâtul de rândul 1, precum și a Deciziei pârâtului de rândul 2, din

data de 06 octombrie 2009, prin care i-a fost respinsă cererea înregistrată sub

nr. 8531 din 04 septembrie 2009, privind înscrierea în Baroul București și

obligarea pârâtelor la emiterea și la comunicarea deciziei de primire în

profesia de avocat, cu scutire de examen.

În

motivarea cererii sale, reclamanta a precizat că în data de 20 noiembrie 2006

s-a adresat pârâtului de rândul 2 Baroul București cu cererea nr. 9091 de

primire în profesia de avocat definitiv cu scutire de examen conform art. 16 alin.

(2) din Legea nr. 51/1995, întrucât avea la acea dată o vechime în funcția de

consilier juridic de 13 ani.

În

mod paradoxal, a arătat reclamanta, după ce a afirmat că cererea sa inițială de

primire în profesie fusese admisă, Consiliul Baroului București i-a respins

totuși cererea motivat de faptul că, deși nu i-a fost comunicată, reclamanta ar

fi trebuit să se conformeze prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 51/1995.

Împotriva

deciziei emise de Consiliul Baroului București în ședința din data de 06

octombrie 2009, reclamanta a formulat plângere, care a fost respinsă de

Consiliul U.N.B.R. în data de 20 martie 2010, prin Decizia nr. 737.din 20

martie 2010.

Prin

întâmpinările formulate în cauză, pârâții U.N.B.R. și Baroul București au

solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantei.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin

Sentința civilă nr. 1869 din 9 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de

reclamanta D.E. în contradictoriu cu pârâții U.N.B.R. și Baroul București și,

în consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 737 din  20 martie 2010 a Consiliului

U.N.B.R. și Decizia Consiliului Baroului București din 06 octombrie 2009

privind respingerea cererii reclamantei și a obligat pârâtul Baroul București

să emită și să comunice reclamantei decizia de primire în profesia de avocat cu

scutire de examen, urmare a cererii acesteia din 20 noiembrie 2006.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut situația de fapt

potrivit căreia, prin cererea înregistrată la Baroul București sub nr. 8531 din

04 septembrie 2009, reclamanta a solicitat acestuia aprobarea pentru

deschiderea cabinetului individual de avocat începând cu data de 19 octombrie 2009.

Prin

adresa nr. 8531 din 14 octombrie 2009, Baroul București a comunicat

reclamantei, care ceruse, prin solicitarea înregistrată sub nr. 8531 din 04

septembrie 2009, emiterea deciziei de înscriere în Baroul București, că în

ședința din 06 octombrie 2009 Consiliul Baroului București a constatat că la

momentul aprobării cererii reclamantei, respectiv anul 2006, aceasta nu a

prezentat dovada încetării stării de incompatibilitate și nici forma de

exercitare a profesiei de avocat. Prin urmare, se arată în adresa de răspuns a

pârâtului de rândul 2, Consiliul Baroului București a respins cererea

reclamantei de emitere a deciziei de primire în profesia de avocat definitiv,

cu mențiunea că pentru a putea dobândi această calitate are posibilitatea să se

înscrie la examenul de primire în profesia de avocat definitiv la o dată ce va

fi comunicată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Curtea

a mai constatat că, prin Decizia nr. 737 din 20 martie 2010 a Consiliului U.N.B.R.,

a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta D.E.

împotriva deciziei emisă de pârâtul Consiliul Baroului București în ședința din

data de 06 octombrie 2009, prin care a fost respinsă cererea de primire în

profesia de avocat cu scutire de examen, conform dispozițiilor art. 16 alin. 2

din Legea nr. 51/1995.

Analizând

dosarul administrativ din anul 2006 al reclamantei, Curtea a constatat că nu

există niciun act, nici măcar o simplă rezoluție care să ateste modul de

soluționare a cererii reclamantei, care a fost admisă după cum susțin pârâții,

reținând că, dacă întrunirea de către reclamantă a cerințelor pentru primirea

în profesie cu scutire de examen, din perspectiva analizării cerințelor impuse

de lege, probate cu actele din dosar, ar putea fi dedusă din trecerea la etapa

subsecventă a procedurii, anume susținerea interviului, nu același lucru se

poate spune despre rezultatul acestuia din urmă și decizia finală a baroului,

care nu se regăsește nicăieri.

Totodată,

instanța de fond a apreciat că a pretinde unei persoane să își dea demisia din

funcția publică pe care o ocupă, în speță, cea de consilier juridic la D.G.F.P.

Ilfov, fără să aibă certitudinea conferită de comunicarea în scris a soluției

adoptate în privința cererii sale, ar echivala cu a pretinde acesteia adoptarea

unei conduite total lipsită de diligență și vătămătoare pentru propriile

interese legitime, cu atât mai mult cu cât nici nu a existat o decizie formală

de primire în profesie, de admitere a cererii reclamantei.

Examinând

dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, Curtea a reținut că,

urmare a analizei cererii reclamantei și după susținerea interviului, baroul,

în cazul în care consideră cererea ca întrunind cerințele pentru admitere, cum

s-a întâmplat în privința reclamantei, procedează la emiterea deciziei de

primire în profesie, decizie care însă are valoarea unui act juridic sub

condiție suspensivă, în sensul că va produce efecte doar condiționat de

încetarea stării de incompatibilitate într-un termen de maxim 2 luni de la

emiterea deciziei și la momentul încetării acestei stări.

Interpretând

logic textul reglementării, instanța a apreciat că termenul de 2 luni curge de

la emiterea deciziei doar în măsura în care ea a fost comunicată la același

moment și solicitantului, căruia îi incumbă obligația de a face demersurile

pentru încetarea stării de incompatibilitate, or o obligație nu se poate

îndeplini de persoana căreia îi incumbă decât din momentul în care are

cunoștință de nașterea ei.

Pe

cale de consecință, procedând de maniera în care a făcut-o, fără a adopta

decizia de primire în profesie, cu mențiunea în cuprinsul acesteia a producerii

de efecte condiționat și de la momentul încetării stării de incompatibilitate

într-un termen maxim de 2 luni, fără a comunica reclamantei această decizie,

care să îi confere certitudinea admiterii cererii, astfel încât să își poată da

demisia pentru încetarea stării de incompatibilitate în termenul legal de 2

luni, sancționând-o ulterior pentru neîndeplinirea obligației de încetare a

stării de incompatibilitate, precum și lipsirea de eficacitate a însăși

invocatei aprobări a cererii de primire în profesie cu scutire de examen, din

anul 2006, Curtea a reținut că pârâtul Baroul București a și încălcat

dispozițiile legale, cu exces de putere, nesocotind și dreptul reclamantei,

chiar afectat de modalitatea condiției suspensive, de primire în profesie cu

scutire de examen, mod de a proceda girat de pârâta de rândul 1, prin

respingerea contestației reclamantei.

3.

Recursurile exercitate în cauză

Împotriva

acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâții U.N.B.R.

și Baroul București au declarat recurs.

3.1.

Motivele de recurs înfățișate de recurentul Baroul București

Prin

motivele de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Baroul București a susținut, în

esență, că prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 24 alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 51/1995, ce reglementează încetarea stării de

incompatibilitate și ridicarea acesteia, apreciind eronat și în ceea ce

privește conduita reclamantei care, pe motiv că nu a avut cunoștință de faptul că

cererea sa de admitere în profesie, cu scutire de examen, a fost rezolvată, nu

a cerut înființarea unui cabinet de avocat, solicitare care însă nu mai poate

fi făcută decât ulterior primirii în profesia de avocat.

În

mod eronat s-a apreciat că reclamanta nu a avut cunoștință de primirea în

profesia de avocat întrucât intervalul de timp scurs între 20 noiembrie 2006 și

4 martie 2009 este îndelungat și este greu de crezut că reclamanta a stat atât

de mult timp în stare de incertitudine cu privire la soluționarea cererii sale

de primire în profesia de avocat.

În

fine, în opinia recurentului, nu se impunea emiterea unei decizii de primire în

profesie, cu scutire de examen, a reclamantei, întrucât aceasta se afla în

stare de incompatibilitate și emiterea deciziei era condiționată de încetarea stării

de incompatibilitate, ceea ce nu s-a putut realiza deoarece reclamanta nu și-a rezolvat

situația în care se afla, aceea de consilier juridic în cadrul Direcției

Generale a Finanțelor Publice Ilfov, astfel cum a și menționat în cererea din 4

martie 2009.

3.2.

Motivele de recurs înfățișate de recurenta U.N.B.R.

Invocând

ca temei legal al demersului său prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

recurentul –pârât U.N.B.R. a arătat, astfel cum în mod constant a susținut, că

nu trebuie făcută confuzie în ceea ce privește interpretarea stării în care se află

reclamanta, în contextul în care, aceasta a făcut cerere de primire în profesia

de avocat în anul 2006, a fost primită în profesie, cu scutire de examen, în

urma interviului susținut, însă a continuat să funcționeze ca șef serviciu la

Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov, solicitând încetarea, respectiv ridicarea

stării de incompatibilitate numai după 3 ani, stând în pasivitate în toată

această perioadă.

Prin

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 51/ 1995, în forma în

vigoare la data solicitării recurentei de aprobare a înființării cabinetului

său individual de avocatură, în opinia recurentului U.N.B.R., prima instanță a admis

fără temei legal cererea de anulare a deciziilor contestate, fără a ține cont

că neînscrierea pe tablou este condiționată de legiuitor de încetarea stării de

incompatibilitate.

În

fine, s-a mai arătat că reclamanta cunoștea că i se aprobase cererea de primire

în profesia de avocat cu scutire de examen, ceea ce rezultă cu evidență din împrejurarea

că în anul 2006 a făcut cerere de aprobare a înființării cabinetului individual

de avocatură, pentru exercitarea efectivă a profesiei de avocat.

4.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Recursurile

nu sunt fondate.

Înalta

Curte, examinând sentința atacată în raport de criticile recurenților, față de actele

și lucrările dosarului dar și prin prisma prevederilor legale aplicabile,

reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena fie

modificarea, fie casarea hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în

continuare arătate.

Reclamanta

intimată D.E. a sesizat instanța competentă de contencios administrativ cu cererea

de anulare a deciziei nr. 737 din 20 martie 2010, emisă de U.N.B.R. și a

deciziei Baroului București din data de 6 octombrie 2009, prin care i-a fost respinsă

cererea înregistrată sub nr. 8531/4 septembrie 2009, de înscriere în Baroul

București, solicitând totodată obligarea pârâtelor să emită și să-i comunice decizia

de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Răspunzând

criticilor înfățișate de cele două recurente pe care Înalta Curte, dată fiind similitudinea

lor, le va examina grupat, prezentând argumentele comune în cele ce urmează, este

de menționat, cu titlu prealabil că situația de fapt astfel cum a fost înfățișată

de reclamantă în cererea sa introductivă și după cum a fost reținută și de prima

instanță prin considerentele sentinței atacate, nu a fost practic contestată

nici de către recurenți.

Astfel,

și prin motivele de recurs dezvoltate cei doi recurenți au învederat că, în

adevăr, în anul 2006, în urma susținerii interviului de admitere în profesia de

avocat, cu scutire de examen, reclamanta-intimată a fost primită în profesie,

fără a-i fi însă emisă decizia de primire în profesie, la acea dată.

Înalta

Curte apreciază, contrar susținerilor celor două recurente că prima instanță a efectuat

în cauză atât o justă evaluare a elementelor de fapt cât și o corectă și pertinentă

interpretare a prevederilor legale incidente, respectiv a art. 24 alin. (1) și alin.

(2) din Legea nr. 51/1995, și a art. 38 alin. (1) și alin. (2) din statutul profesiei

de avocat, în forma în vigoare la data cererii reclamantei intimate.

Conținutul

textelor de lege arătate a fost de altfel integral redat și în considerentele hotărârii

atacate.

Astfel,

în interpretarea logico-rațională a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr.

51/1995, în forma în vigoare la data arătată, text de lege ce a servit de

altfel și ca temei al emiterii actelor administrative contestate în prezenta

cauză, în coroborare cu art. 24 alin. (1) din același act normativ, și Înalta

Curte reține că în cazurile de primire în profesie cu scutire de examen, în

urma susținerii interviului, se impune a fi emisă o decizie de primire în

profesie.

O

atare interpretare este de altfel confirmată și susținută de prevederea

cuprinsă în art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat al cărui conținut

stipulează tocmai o atare procedură de emitere, cu mențiunea că decizia de primire

în profesie va fi comunicată și către U.N.B.R.

Așa

fiind, apărările cuprinse și în cererile de recurs, prezentate și în fața instanței

de fond, în sensul că emiterea deciziei de primire în profesie este condiționată

de încetarea stării de incompatibilitate și în măsura în care aceasta nu încetează

într-un termen legal de 2 luni, decizia nu se mai emite, nu pot fi primite,

neavând suport legal.

Nici

susținerea recurenților în sensul că reclamanta intimată „a știut” despre

primirea sa în profesie, nu este de natură să conducă la o altă concluzie față

de cea la care a ajuns prima instanță, câtă vreme lipsa comunicării legale a

actului de primire și, în cazul de față, chiar lipsa actului ca atare, nu poate

fi acoperită prin simple prezumții.

Este

adevărat că reclamanta intimată s-a aflat în pasivitate timp de 3 ani, în ceea

ce privește indicarea formei sub care dorește să își exercite activitatea de

avocat, formulând o solicitare expresă în acest sens la data de 4 septembrie 2009

(fila 23 dosar fond) însă tot atât de adevărat este și faptul că, în considerarea

prevederilor sus arătate, acesteia nu-i putea fi opusă lipsa de conformare sub aspectul

încetării stării de incompatibilitate, câtă vreme procedura de primire în profesie

derulată în anul 2006 nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii și,

desigur nici prin comunicarea formală a rezultatului la interviul susținut.

Așa

fiind, cum bine a reținut și judecătorul fondului, câtă vreme reclamanta a fost

lipsită de certitudinea admiterii cererii sale de primire în profesia de avocat,

cu scutire de examen, nu se poate reține încălcarea obligației de rezolvare a

stării de incompatibilitate, prevăzută a fi îndeplinită în termen de 2 luni de

la comunicare.

Ca

atare,dincolo de practica posibil existentă la nivelul autorităților recurente,

astfel cum s-a susținut, Înalta Curte constată că în cauza de față în mod legal

au fost anulate cele două decizii contestate, emise cu exces de putere, generat

de interpretarea și aplicarea nelegală a normelor pe care s-au întemeiat, mai sus

arătate.

În

cazul reclamantei intimate nerespectarea formalismului prevăzut de norma

analizată a generat în mod evident o vătămare, contrar celor susținute de

recurenți, prin nerecunoașterea efectivă și lipsirea de eficiență a aprobării cererii

inițiale a reclamantei de primire în profesia de avocat cu scutire de examen,

din anul 2006, deși această împrejurare de fapt nu a fost constatată.

Drept

urmare, raportat la toate cele mai sus arătate, ce demonstrează netemeinicia

criticilor recurenților, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursurile promovate cu consecința menținerii întocmai a

hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de U.N.B.R. și de Baroul București împotriva Sentinței civile nr. 1869

din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013.