ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 704/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul la Tribunalului Mehedinți la data de 10 octombrie 2007, reclamantul V.G. a contestat Decizia nr.

20 din 26 ianuarie 2007, solicitând în contradictoriu cu pârâta A.N.P. să se

constate nulitatea absolută a acestei decizii, potrivit Legii nr. 293/2004, să

se dispună anularea revocării sale din funcție, cu consecința repunerii în

funcția avută anterior și obligarea A.N.P. la plata tuturor drepturilor

bănești, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că în data de 20 ianuarie 2007, la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, a avut loc o tentativă de evadare a 4 deținuți din

camera de deținere 31 a Secției de deținere interioară 2, pentru regim închis.

A mai arătat

reclamantul că era comandant al acestei secții de numai 2 zile, iar la momentul

producerii evenimentului era liber, astfel că nu se poate reține vinovăția sa.

A mai arătat faptul

că nu cunoaște motivele pentru care a fost schimbat din funcție, fiind

transferat la Penitenciarul Timișoara, iar ulterior a revenit la Penitenciarul Drobeta Turnu Severin și deși era comandant nu avea atribuții de serviciu să

verifice siguranța gradelor.

Tribunalul Mehedinți,

secția contencios administrativ si fiscal, prin Sentința nr. 294 din 21

februarie 2008, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Craiova.

1.1. Primul ciclu

procesual

Curtea de Apel

Craiova, secția contencios administrativ si fiscal, astfel sesizată, prin

sentința nr. 108 din 25 aprilie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamantul

V.G., a anulat Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007 emisă de autoritatea pârâtă pe

care a obligat-o la plata drepturilor salariale, corespunzătoare funcției

deținute, de la data emiterii deciziei și până la data reintegrării efective.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta A.N.P., criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Înalta Curte, prin

Decizia nr. 1620 din 20 martie 2009 a admis recursul declarat, reținând că revocarea

din funcție este o măsură administrativă și nu o sancțiune disciplinară.

Întrucât prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea

recurată a fost casată, în temeiul art. 312 alin. (5) teza l C. proc. civ., cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond,

Curtea de Apel Craiova.

1.2. Al doilea ciclu

procesual

Prin Sentința nr. 41

din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, în fond după casare, a respins

acțiunea formulată de reclamantul V.G.

Pentru a pronunța

această soluție, analizând legalitatea actului contestat, instanța a reținut că

decizia de revocare din funcție a fost emisă în baza notei interne aflată la

filele 44, 47 din Dosarul nr. 8870/101/2007.

Argumentele invocate

de reclamant privind faptul că activitatea specifică funcției de comandant a

început efectiv cu câteva zile anterior producerii evenimentului, motiv pentru

care nu se poate imputa necunoașterea stării de spirit în rândul persoanelor

private de libertate, nu au putut fi reținute ca motiv de nulitate a actului,

de vreme ce organizarea eficientă și asumarea responsabilităților într-o

funcție de conducere sunt atribuții manageriale pe care reclamantul trebuia să

le îndeplinească indiferent de intervalul de timp ce a trecut de la numirea sa

în funcție.

Totodată, s-a

apreciat că din probe nu a rezultat că tentativa de evadare s-a petrecut

într-un spațiu ce nu fusese efectiv preluat de reclamant, aria de desfășurarea

a evenimentelor fiind mult mai mare decât spațiul camerelor 30 și 31, conform

descrierii cuprinsă în nota internă.

În ceea ce privește

necomunicarea deciziei contestate, instanța a apreciat că lipsa comunicării nu

este o cauză de nulitate a actului administrativ, întrucât cauzele de nulitate

se raportează la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să

existe la momentul adoptării acestuia.

Comunicarea actului

este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce

efecte în privința termenului de contestare a actului și momentului de la care

începe să curgă acest termen.

Prin urmare, s-a

constatat că actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea actelor

normative cu forță juridică superioară în temeiul cărora a fost emis.

de reclamant

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond în termen legal a declarat recurs V.G.

Invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurentul -

reclamant a susținut, în esență, că fără temei, cu ocazia rejudecării cauzei

instanța de fond a apreciat că împrejurarea că activitatea sa specifică

funcției de comandant deși a început efectiv cu puțin timp în urmă, respectiv

cu numai trei zile înainte de producerea evenimentului, este irelevantă și

lipsită de semnificație astfel că nu se poate reține ca motiv de netemeinicie

și nelegalitate al actului administrativ necunoașterea stării de spirit în

rândul deținuților.

S-a mai susținut că

judecătorul fondului nu s-a conformat deciziei de casare în sensul că potrivit art.

129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., deși avea obligația, pentru aflarea

adevărului, de a administra toate probele necesare cu privire la lămurirea

situației de fapt și de drept, nu a făcut aceasta.

În fine, recurentul a

susținut că în mod eronat s-a reținut că nu și-a îndeplinit sarcinile de

serviciu, cu atât mai mult cu cât intenția de evadare a deținuților a rămas în

stadiu de tentativă, neconcretizându-se în rezultatul final urmărit de

deținuți. A fost invocat și un precedent judiciar, cu referire la colegul său S.S.,

de asemeni sancționat de Administrația Națională a Penitenciarelor pentru

același eveniment și față de care s-a pronunțat o soluție de anulare a măsurii

dispuse, prin hotărâre a Curții de Apel Craiova, menținută de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

considerentele instanței de control judiciar

Recursul este fondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului ca și probele administrate în ambele cicluri procesuale, precum și

criticile recurentului raportat la prevederile legale din materia supusă

examinării, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis

în sensul și pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel cum rezultă

din actele dosarului, prin Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007, emisă de Direcția

Generală a A.N.P., începând cu data de 29 ianuarie 2007, reclamantul - recurent

V.G., subinspector șef, a fost revocat din funcție, în preambulul deciziei

fiind indicate ca temei al acestei măsuri, prevederile art. 58

1

alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici din

A.N.P., modificată și completată prin O.U.G. nr. 47/2006 și în cele cuprinse în

Ordinul Ministerului Justiției nr. 2790/C/2004.

Stabilindu-se cu

putere de lucru judecat că măsura dispusă nu are natură disciplinară, instanța

de rejudecare în mod just a examinat legalitatea actului administrativ atacat raportat

la exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale de către recurentul

- reclamant.

În acest sens,

judecătorul fondului, raportându-se la nota internă (filele 44 – 47 dosar) ce a

stat la baza luării măsurii de revocare din funcție, a apreciat, față de

gravitatea incidentului și de cauzele ce au condus la producerea evenimentului,

respectiv tentativa de evadare a 4 deținuți, din data de 20 ianuarie 2007, că

nu pot fi reținute apărările reclamantului și nici argumentele invocate de

acesta privind faptul că activitatea specifică funcției de comandant a început

efectiv cu numai câteva zile înainte de producerea evenimentului.

Contrar celor astfel

reținute, Înalta Curte, raportat și la practica sa anterioară, respectiv la

soluția pronunțată în cazul domnului S.S., implicat în același eveniment

(Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3386 din 18 iunie 2009) și

pentru motive cvasi-identice, apreciază că materialul probator administrat se

impunea a fi evaluat și interpretat diferit.

Astfel, în opinia

Înaltei Curți, singura constatare consemnată în Nota internă ce a servit ca temei

al luării măsurii revocării față de recurent, în sensul că acesta nu cunoștea

starea de spirit în rândul efectivelor de deținuți și nici greutățile cu care

se confruntă personalul de supraveghere în desfășurarea unor activități, necoroborată

cu alte nereguli vizând activitatea managerială, apare ca fiind insuficientă pentru

a susține și justifica luarea unei măsuri de tipul celei dispusă. În plus, în

situația concretă a recurentului - reclamant, care fusese numit comandat la

respectiva secție de numai 2 (două) zile, afirmațiile de mai sus rămân practic

fără substanță, căci, în mod obiectiv, recurentul-reclamant nu avea cum să

dețină toate informațiile necesare pentru a cunoaște ceea ce s-a denumit

„starea de spirit în rândul efectivelor de deținuți”.

În fine, reținând că

evenimentul a rămas în faza tentativei dar și că în ceea ce îl privește pe

inspectorul șef principal S.S., la rândul său revocat din funcția de conducere

pe aceleași temeiuri de fapt și de drept (Decizia nr. 19 din 26 ianuarie 2007),

măsura a fost irevocabil anulată pe cale judecătorească, Înalta Curte, cu

respectarea principiului unității și coerenței jurisprudențiale și pentru

evitarea incertitudinii pentru subiecții de drept interesați, astfel cum s-a

statuat în practica CEDO (a se vedea cauza B. c. României) urmează a reține că

și în ceea ce-l privește pe recurentul - reclamant se impune anularea măsurii

administrative dispuse de autoritatea intimată.

Pe lângă insuficienta

probare a celor reținute în sarcina recurentului - reclamant în condițiile în

care din chiar cuprinsul notei interne rezultă că incidentul produs în

penitenciarul cu regim de maximă siguranță Drobeta Turnu Severin s-a datorat și

a fost consecința unor disfuncționalități în munca de execuție și nu în cea de

conducere și control, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acțiunii

reclamantului - recurent. O astfel de soluție se justifică și în considerarea

principiului proporționalității în sensul că măsura dispusă apare ca fiind, și în

cazul său, fără o justificare rezonabilă în raport de efectele generate de

tentativa de evadare produsă, cu atât mai mult cu cât vinovăția recurentului -

reclamant, prin maniera în care a fost reținută, nu a fost practic demonstrată,

prin argumente consistente și elocvente.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul de față, și în consecință,

modificându-se hotărârea recurată, se va admite acțiunea reclamantului-reclamant,

astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziei nr. 20 din 26 ianuarie

2007 și al repunerii în funcția anterior deținută, cu plata drepturilor

salariale corespunzătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de V.G. împotriva sentinței nr. 41 din 29 ianuarie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot

sentința atacată în sensul că, în fond, admite acțiunea reclamantului V.G. și

în consecință anulează Decizia nr. 20 din 26 ianuarie 2007 emisă de intimata

Administrația Națională a Penitenciarelor, cu consecința repunerii reclamantului

în funcția anterior deținută.

Obligă intimata - pârâtă

la plata către reclamant a drepturilor salariale corespunzătoare funcției

deținute de la data emiterii deciziei și până la rejudecarea efectivă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2011.