ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 376/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul I.Z. a chemat în

judecată Autoritatea pentru Străini, „solicitând instanței, ca în

contradictoriu cu pârâta, să dispună interdicția de returnare și acordarea unui

drept de ședere în România, în conformitate cu art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr.

194/2002”.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că refuzul de acordare a dreptului de ședere în România aduce atingere

dreptului la viața de familie și dreptului de a nu fi returnat într-o țară unde

riscă să fie supus la rele tratamente sau tratamente inumane sau degradante.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 334 din 28

februarie 2005, a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere al acțiunii

formulate de reclamant și a respins cel de-al doilea capăt de cerere, pentru

lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, reclamantul, solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., să fie casată hotărârea, ca nelegală și netemeinică.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4946 din 17

octombrie 2005, a respins, ca nefondat, recursul formulat de Z.I., reținând că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, întrucât:

- cererea reclamantului nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ.;

- pârâta nu are calitate procesuală

pasivă, dat fiind că aceasta nu a înlocuit hotărârea nr. 316526 din 23 iulie

2003, contestată prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Împotriva deciziei nr. 4946 din 17

octombrie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare, în termenul legal,

reclamantul Z.I., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac și

anularea hotărârii atacate, cu consecința reluării judecății de la cel mai

vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri

neviciate.

S-a învederat de către contestator,

că instanța de recurs, pronunțând respingerea acestei căi de atac, a omis să

cerceteze motivul de recurs referitor la anularea adresei nr. 4983 din 11

decembrie 2000, prin care s-a respins dreptul de ședere în România, a

reclamantului. A mai arătat contestatorul că dovedirea motivelor sale de recurs

nu a putut fi făcută pe calea apelului sau recursului, fiind nevoie de

verificări de fapt care au putut fi probate ulterior soluționării recursului,

respectiv la data de 21 octombrie 2005, prin declarația scrisă sub jurământ,

tradusă și legalizată.

Contestația în anulare formulată de

contestatorul Z.I. este nefondată și va fi respinsă, pentru considerentele ce

urmează:

Potrivit prevederilor art. 317 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în

anulare, pe motiv că procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a

judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii sau pe motiv

că hotărârea a fost dată de judecători, cu călcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi

invocate pe calea apelului sau recursului. Cu toate acestea, conform

prevederilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ., contestația poate fi primită

pentru motivele mai sus arătate, în cazul când motivele menționate au fost

invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins, pentru că avea

nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins, fără ca el să fi

fost judecat în fond.

În speță, contestatorul nu a

invocat, prin recursul declarat împotriva sentinței art. 334 din 28 februarie

2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, motive referitoare la neîndeplinirea în mod legal a procedurii de

citare, pentru ziua când s-a judecat pricina la fond, și nici referitoare la

pronunțarea hotărârii, cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică în materia

competenței, iar aceste motive nu au fost invocate nici prin contestația în

anulare, astfel că nu poate fi primită contestația în anulare formulată de reclamantul

Z.I. și întemeiată formal pe prevederile art. 317 alin. (2) C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici motivul din

contestația în anulare care se referă la omisiunea din partea instanței de

recurs de a cerceta motivul privitor la anularea adresei nr. 4983 din 11

decembrie 2000, prin care reclamantului-contestator i s-a respins dreptul de

ședere în România, întrucât examinarea acestui motiv nu era necesară, atâta

vreme, cât prin hotărârea instanței de recurs a fost menținută ca legală,

sentința civilă nr. 334 din 28 februarie 2005, a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca

inadmisibil, ca fiind introdus peste termenul limită de un an prevăzut de art.

5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990 și fără a se urma procedura prealabilă

obligatorie prevăzută de art. 5 alin. (1) din același act normativ, capătul de

cerere din acțiunea reclamantului care viza chiar anularea adresei nr. 4983 din

11 decembrie 2000, în baza căreia acesta a fost obligat să părăsească România,

cu interdicția de a intra în țară pe o perioadă de 2 ani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de Z.I. împotriva deciziei nr. 4946 din 17 octombrie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 februarie 2006.