ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 956/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 713 din 18 aprilie 2005, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Y.X., la data de 13

ianuarie 2005, prin care acesta, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru

Străini, solicita anularea actului administrativ nr. 664462 din 20 noiembrie

2004 și obligarea pârâtei să-i permită să părăsească România, cu instituirea

unei interdicții de intrare pentru o perioadă de numai 6 luni.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

respins, mai întâi, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă,

reținând că adresa contestată de reclamant, fiind producătoare de consecințe

juridice, reprezintă un act administrativ prin care autoritatea emitentă a

refuzat soluționarea favorabilă a cererii reclamantului, îndreptățindu-l,

astfel, să se adreseze instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 1

din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la acțiunea reclamantului, instanța de fond a

reținut că aceasta este neîntemeiată, actul contestat nefăcând decât să

confirme o măsură dispusă anterior, prin decizia de returnare nr. 264502 din 4

decembrie 2003 și adresa nr. 700177 din aceeași dată. Cum, potrivit actelor

depuse la dosarul cauzei, perioada șederii ilegale a reclamantului este

cuprinsă între 13 martie și 9 decembrie 2003, instanța de fond a reținut că, în

speță, sunt incidente prevederile art. 102 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002,

privind regimul străinilor în România, modificată prin Legea nr. 482/2004,

potrivit cărora, durata interdicției de intrare în România este de 1 an, în

cazul unei șederi ilegale de la 3 luni, la 1 an.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și

nelegală, a declarat recurs, reclamantul Y.X., invocând prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs formulate,

recurentul-reclamant a susținut că în situația sa sunt aplicabile prevederile art.

102 alin. (2) lit. b), coroborate cu art. 102 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002,

modificată, contrar celor susținute de instanță și textelor de lege indicate.

Recurentul-reclamant apreciază că în situația sa,

interdicția de intrare pe teritoriul României se reduce la 6 luni, deoarece cheltuielile

de plecare din țară sunt suportate de el, conform art. 102 alin. (1) lit. a)

din O.U.G. nr. 194/2002.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, examinând criticile recurentului-reclamant, în

raport cu actele și lucrările dosarului și prin prisma prevederilor legale

incidente, reține că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite pentru

următoarele considerațiuni.

A rezultat din probele administrate în cauză, că recurentul-reclamant

a beneficiat de prelungirea succesivă a dreptului său de ședere în România, până

la 12 martie 2003, dată de la care a continuat să locuiască ilegal, fără a mai

solicita prelungirea dreptului de ședere temporară și fiind, astfel, depistat

la data de 4 decembrie 2003, de către Serviciul pentru Străini București, când i-a

fost instituită și interdicția de intrare în România pe o durată de un an, prin

decizia de returnare nr. 264502 din 4 decembrie 2003.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă

aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, modificată, stabilind că în

condițiile în care șederea reclamantului-recurent a devenit ilegală la 13

martie 2003, și a continuat până la 9 decembrie 2003, se încadrează în ipoteza

șederii ilegale de la 3 luni, la un an. Astfel, sunt incidente prevederile art.

102 alin. (1) lit. a) din respectivul act normativ și drept urmare, interdicția

de intrare este de 1 an, și nu de 6 luni, cum se susține.

În fine, Înalta Curte reține și împrejurarea că

recurentul-reclamant nu a solicitat reîntoarcerea voluntară, situație în care

prevederile art. 102 alin. (2) lit. a), cu referire la art. 90 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cu care limitele interdicțiilor prevăzute la alin. (1)

al art. 102, de un an în cauza de față, se reduc la jumătate pentru străinii

care au solicitat reîntoarcerea voluntară în condițiile art. 90 din același act

normativ, nu îi sunt aplicabile.

Pentru toate cele sus arătate, conform art. 312 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii

legale pronunțate de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

Y.X. împotriva sentinței civile nr. 713 din 18 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 martie 2006.