ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3050/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1856 din 28 septembrie 2004, Curtea Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de P.M., împotriva măsurii de respingere a cererii de aprobare a stabilirii domiciliului în România, dispusă de Autoritatea pentru Străini, ca neîntemeiată. În motivare s-a reținut că reclamantul nu îndeplinește condiția șederii legale și continue prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în România, întrucât în perioada 15 aprilie 1998 - 21 aprilie 1998 și 12 aprilie 2000 - 18 aprilie 2000 nu a avut reglementată șederea în România.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, prin motivele scrise de recurs depuse la dosar și susținute oral în instanță, se arată că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiindcă a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii și a unora din probele administrate, întrucât, în perioada 15 aprilie 1998 - 18 aprilie 2000 era în vigoare Legea nr. 25/1969, privind regimul străinilor în România, în baza căreia, autoritatea pentru străini permitea depunerea cererii de prelungire a șederii, în 30 de zile de la expirarea duratei aprobate inițial. Pe de altă parte, art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 11 din O.U.G.

nr. 194/2002 nu prevede ca perioada de 6 ani de ședere legală și continuă, să se împlinească la data formulării cererii de stabilire a domiciliului în România, ea putând să fie calculată, în susținerea recurentului, oricând de la venirea solicitantului în România, până la împlinirea a 6 ani. Recursul este nefondat. Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, cetățenii străini își pot stabili domiciliul în România, dacă au o ședere temporară legală și continuă în România, de cel puțin 6 ani. Or, din actele dosarului rezultă că, recurentul-reclamant, intrat în țară la 26 septembrie 1996, cu viză de afaceri, nu îndeplinește condiția prevăzută de textul mai sus menționat, întrucât șederea lui în România, în perioadele: 15 - 21 aprilie 1998, 12 - 18 aprilie 2000, 27 septembrie - 1 octombrie 2000 și 1 aprilie - 21 mai 2003 a fost ilegală.

Susținerea potrivit căreia Autoritatea pentru Străini, în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, ar fi permis cetățenilor străini, depunerea cererilor de prelungire a dreptului de ședere în România, și după depășirea termenului aprobat inițial, este irelevantă, deoarece obiectul pricinii nu îl constituie refuzul autorității de prelungire a vizei de ședere, ci stabilirea domiciliului în România, a recurentului-reclamant, cetățean străin. Iar condițiile și procedura pentru stabilirea domiciliului în România, a cetățenilor străini, sunt reglementate de O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările ulterioare, a cărei aplicare a fost corect făcută de instanța de fond.

Este adevărat că perioada celor 6 ani de ședere legală și continuă, prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, poate fi calculată oricând de la venirea solicitantului în România, dar ea trebuie împlinită în mod evident, anterior depunerii cererii. Or, în cauză, la data de 23 octombrie 2003, când recurentul-reclamant a solicitat aprobarea stabilirii domiciliului în România, el nu avea, cum deja s-a arătat, 6 ani de ședere continuă și legală în România. În consecință, recursul se privește ca nefondat și urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.M. împotriva sentinței civile nr. 1856 din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.