ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3050/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1856

din 28 septembrie 2004, Curtea Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de P.M., împotriva măsurii de respingere

a cererii de aprobare a stabilirii domiciliului în România, dispusă de Autoritatea

pentru Străini, ca neîntemeiată.

În motivare s-a reținut că

reclamantul nu îndeplinește condiția șederii legale și continue prevăzute de

art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea

domiciliului în România, întrucât în perioada 15 aprilie 1998 - 21 aprilie 1998

și 12 aprilie 2000 - 18 aprilie 2000 nu a avut reglementată șederea în România.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, prin motivele scrise

de recurs depuse la dosar și susținute oral în instanță, se arată că hotărârea

este netemeinică și nelegală, fiindcă a fost dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii și a unora din probele administrate, întrucât, în perioada 15

aprilie 1998 - 18 aprilie 2000 era în vigoare Legea nr. 25/1969, privind regimul

străinilor în România, în baza căreia, autoritatea pentru străini permitea

depunerea cererii de prelungire a șederii, în 30 de zile de la expirarea

duratei aprobate inițial.

Pe de altă parte, art. 71 alin.

(1) lit. a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002 nu prevede ca perioada de 6 ani de

ședere legală și continuă, să se împlinească la data formulării cererii de

stabilire a domiciliului în România, ea putând să fie calculată, în susținerea

recurentului, oricând de la venirea solicitantului în România, până la

împlinirea a 6 ani.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 71 alin. (1) lit.

a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, cetățenii străini își pot stabili

domiciliul în România, dacă au o ședere temporară legală și continuă în România,

de cel puțin 6 ani.

Or, din actele dosarului

rezultă că, recurentul-reclamant, intrat în țară la 26 septembrie 1996, cu viză

de afaceri, nu îndeplinește condiția prevăzută de textul mai sus menționat,

întrucât șederea lui în România, în perioadele: 15 - 21 aprilie 1998, 12 - 18

aprilie 2000, 27 septembrie - 1 octombrie 2000 și 1 aprilie - 21 mai 2003 a

fost ilegală.

Susținerea potrivit căreia Autoritatea

pentru Străini, în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002,

ar fi permis cetățenilor străini, depunerea cererilor de prelungire a dreptului

de ședere în România, și după depășirea termenului aprobat inițial, este irelevantă,

deoarece obiectul pricinii nu îl constituie refuzul autorității de prelungire a

vizei de ședere, ci stabilirea domiciliului în România, a

recurentului-reclamant, cetățean străin.

Iar condițiile și procedura

pentru stabilirea domiciliului în România, a cetățenilor străini, sunt

reglementate de O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările

ulterioare, a cărei aplicare a fost corect făcută de instanța de fond.

Este adevărat că perioada

celor 6 ani de ședere legală și continuă, prevăzută de art. 71 alin. (1) lit.

a) pct. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, poate fi calculată oricând de la venirea

solicitantului în România, dar ea trebuie împlinită în mod evident, anterior

depunerii cererii.

Or, în cauză, la data de 23

octombrie 2003, când recurentul-reclamant a solicitat aprobarea stabilirii

domiciliului în România, el nu avea, cum deja s-a arătat, 6 ani de ședere continuă

și legală în România.

În consecință, recursul se

privește ca nefondat și urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.M. împotriva sentinței civile nr. 1856 din 28 septembrie 2004 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.