ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5597/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.J. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu pârâta, să dispună anularea actului administrativ nr. 611497/VG/SIV din 30 decembrie 2004 și obligarea pârâtei să-i aprobe stabilirea domiciliului în România. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de stabilire a domiciliului în România, el având o ședere legală și continuă, prin prelungirea succesivă a vizei de ședere din 19 decembrie 1997, până la data de 5 iunie 2005. A mai arătat că în mod greșit s-a reținut perioada 24 iulie 2002 - 6 august 2002, ca fiind o perioadă în care ar fi fost sancționat contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere, întrucât acest lucru nu corespunde realității.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1058 din 1 iunie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea adresei nr. 611497/VG din 30 decembrie 2004 și obligarea pârâtei, să emită o decizie, prin care să-i aprobe stabilirea domiciliului în România. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că perioada 24 iulie 2002 - 6 august 2002 nu poate fi reținută ca fiind perioadă de întrerupere, deoarece pârâta nu a depus dovada sancționării contravenționale a reclamantului, iar perioada de întrerupere este nesemnificativă, în raport cu scopul dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Autoritatea pentru Străini. Recurenta a susținut, în esență, că textul art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, nu condiționează respingerea cererii de stabilire a domiciliului, de aplicarea unei sancțiuni contravenționale, ci doar de existența sau nu a unei șederi temporare, legale și continue. A mai susținut că la data emiterii deciziei, legea nu făcea distincție între o întrerupere mai mare sau mai mică, așa încât nu se poate reține motivarea instanței de fond, că întreruperea de două săptămâni este nesemnificativă. Recursul este nefondat. În fapt, reclamantul a intrat în România, la data de 19 decembrie 1997, cu viză de afaceri eliberată de Ambasada Română din China, prelungindu-i-se ulterior, succesiv, dreptul de ședere, conform normelor legale în vigoare.

La data de 25 august 2004, recurentul-reclamant a depus cerere de stabilire a domiciliului în România, însoțită de actele doveditoare de stabilire a domiciliului în România, cerere care i-a fost respinsă de către Autoritatea pentru Străini, prin decizia nr. 611497/VG/SIV din 30 decembrie 2004. Măsura a fost luată în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România. Acest text, însă, nu conține dispoziții prin care pot fi considerate drept ședere ilegală, întârzierile la prelungirea dreptului de ședere, înregistrate anterior intrării în vigoare a acestei legi și pentru că străinul nu a fost la data respectivă, nici sancționat contravențional și nici obligat să părăsească țara.

De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul pârâtei potrivit căruia legea ar permite prelungirea dreptului de ședere în cazul unor întârzieri de până la 90 de zile, dar cere pentru stabilirea domiciliului în România ca șederea să fie legală și continuă timp de 6 ani, întrucât s-ar ajunge la situația în care legea să conțină prevederi diferite pentru aceeași situație de fapt. De altfel, prin modificarea O.U.G. nr. 194/2002, prin Legea nr. 482/2004, se prevede în mod expres că întârzierile la prelungirea dreptului de ședere de până la 30 de zile nu constituie motiv de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, chiar dacă solicitantul a fost sancționat contravențional. Din analiza actelor dosarului rezultă că la data solicitării, reclamantul îndeplinea toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 71 și 72 cu privire la stabilirea domiciliului în România, astfel că decizia contestată este nelegală.

De asemenea, așa cum corect a reținut și instanța de fond, nu se poate reține că perioada 24 iulie 2002 - 6 august 2002 este o perioadă de întrerupere, întrucât pârâta nu a depus dovada sancționării contravenționale a reclamantului. Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de Autoritatea pentru Străini urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini împotriva sentinței civile nr. 1058 din 1 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2005.