ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 727/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2005, reclamantul C.Y. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea actului administrativ nr. 611502/VC/SIV din 30 decembrie 2004 și obligarea autorității pârâte să-i aprobe cererea de stabilire a domiciliului său în România. În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că a intrat în România, cu viză de afaceri eliberată de Ambasada Română din China, la 10 iulie 1994, iar ulterior, dreptul de ședere i-a fost prelungit succesiv, conform normelor legale în vigoare, până la data de 5 mai 2005. Reclamantul a mai arătat că la data de 25 august 2004, a cerut pârâtei, stabilirea domiciliului în România, cerere însoțită de actele doveditoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, dar Autoritatea pentru Străini i-a refuzat nejustificat și cu încălcarea dispozițiilor art. 71 din O.U.G.

nr. 194/2002, aprobarea cererii prin decizia nr. 611502/VG/SIV din 30 decembrie 2004, menținută prin decizia pârâtei, comunicată cu adresa nr. 175556/D.D./SIV. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1050 din 1 iunie 2005, a admis acțiunea reclamantului, a anulat adresa nr. 611502/VG/SIV din 30 decembrie 2004, privind respingerea cererii de stabilire a domiciliului în România. Totodată, instanța de fond a obligat Autoritatea pentru Străini, să emită o decizie, prin care să aprobe reclamantului, stabilirea domiciliului în România, reținând, în esență, pe de o parte, că autoritatea emitentă a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, privind condițiile necesare a fi îndeplinite pentru stabilirea domiciliului în România, în sensul că nu a ținut seama de modificările aduse dispozițiilor O.U.G.

nr. 194/2002, referitoare la perioada continuă și legală de ședere în România. În plus, s-a reținut că perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere, pot fi considerate a îndeplini cerința unei șederi legale și continue. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că în cauză, întrucât motivul autorității emitente ce a determinat refuzul de a admite cererea reclamantului, s-a cantonat doar la aspectul privind perioada „continuă și legală”, se prezumă că celelalte condiții prevăzute de lege au fost îndeplinite la momentul analizării cererii respective de către comisie. Totodată, instanța de fond a reținut și că probele dosarului confirmă îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii în vigoare la acea dată. În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că modificările aduse de Legea nr. 482/2004, la care se raportează instanța de fond, în motivarea soluției sale, au intrat în vigoare abia la 1 decembrie 2004, iar conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă nu retroactivează. Prin urmare, arată recurenta, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cărora străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ condițiile legale, printre care, la lit. a), se prevede o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, iar intimatului-reclamant, datorită faptului că de mai multe ori nu și-a prelungit dreptul de ședere înainte de expirarea perioadei pentru care i s-a aprobat șederea, i s-a întrerupt continuitatea și legalitatea șederii sale în România (condiție cerută de lege pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România). Recurenta mai susține că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 11 alin. (1) și cele ale art. 51 din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora șederea străinilor în România, după expirarea dreptului de ședere acordat prin viză, este ședere ilegală, iar faptul neaplicării unei sancțiuni contravenționale, potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, nu condiționează soluționarea cererii de stabilire a domiciliului în România, ci doar existența unei șederi legale și continue. În opinia recurentei, în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere faptul că din 10 iulie 1994 și până la 10 iulie 2000, intimatul-reclamant nu a avut drept de ședere (locuind ilegal pe teritoriul României), în perioadele 2 februarie 1997 - 3 noiembrie 1997, 9 ianuarie 2002 - 14 ianuarie 2002, 27 aprilie 2003 - 5 mai 2003, întrucât prelungirea dreptului de ședere se acordă de la data depunerii cererii, iar nu de la data completării acesteia. Totodată, recurenta susține și că durata întreruperilor nu are nici o semnificație juridică, deoarece legea nu distinge cu privire la dimensiunea în timp a acestora.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 4 din O.U.G. nr. 194/2002 (republicată în baza dispozițiilor Legii nr. 357/2003, în M. Of. nr. 201/8.08.2004 și intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării acesteia), străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ cu alte condiții, și pe aceea de a avea o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani.

Totodată, conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 25/1969, republicată (abrogată prin art. 55 din Legea nr. 123/2001), străinul venit în România, pentru o ședere temporară, era obligat să părăsească țara la expirarea termenului de ședere, iar șederea în România putea fi prelungită de către organul competent al Ministerului de Interne, cererea de prelungire putând a se face cu cel puțin 24 ore înainte de expirarea termenului de ședere, cu excepția prevederilor alin. (2) teza ultimă al aceluiași art. 19. Încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 25/1969, republicată, constituia contravenție și era sancționată cu amendă, conform art. 32 lit. c) din lege. Conform dispozițiilor art. 35 din lege, ori de câte ori faptele considerate contravenții prin Legea nr. 25/1969 se săvârșeau în astfel de condiții, încât, potrivit legii penale, constituiau infracțiuni, acestea erau urmărite, judecate și sancționate potrivit legii penale.

Mai mult, ministrul de interne putea ridica sau limita dreptul de ședere în România a străinului care a încălcat legea română, precum și aceluia care, prin atitudinea sa, a adus prejudicii intereselor Statului român. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 25/1969, republicată, străinii aflați temporar în România sau cu domiciliul în România, cărora li se ridica dreptul de ședere în România, aveau obligația de a părăsi țara, în termenele prevăzute, iar în cazul neconformării acestor obligații, ministrul de interne putea dispune, prin ordin, măsurile prevăzute de art. 21 alin. (4) și (5) din lege. În consecință, Înalta Curte constată, pe de o parte, că Legea nr. 25/1969, republicată, nu definea expres termenii de ședere continuă și legală, dar prevedea diverse măsuri pentru situațiile în care șederea temporară a străinului era considerată ilegală.

Pe de altă parte, se constată că nici O.U.G. nr. 194/2002 nu definește sintagmele de „ședere legală” și „ședere continuă”, nici pentru perioadele aflate sub imperiul său și nici pentru perioadele aflate sub incidența Legii nr. 25/1969. Prin urmare, în lipsa unor dispoziții exprese cu privire la posibilitatea calificării ca ilegală a șederii, în caz de depășire a termenului prevăzut pentru prelungirea vizei și în caz de nesancționare la momentul săvârșirii pretinsei fapte, instanța nu poate reține caracterul său ilegal. În cauză, instanța de fond a recunoscut legalitatea și continuitatea șederii în România, a intimatului-reclamant, în perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, făcând trimitere și la modificările aduse O.U.G.

nr. 194/2002, prin Legea nr. 482/2004, care definește, prin art. 70 alin. (1) lit. a) pct. i și ii, noțiunile de „continuă” și „legală”, referitoare la șederea în România. Înalta Curte constată, pe de o parte, că intimatul-reclamant a formulat cererea la 25 august 2004, cerere respinsă la data de 26 noiembrie 2004 și hotărârea comunicată la data de 30 decembrie 2004, cu adresa nr. 611502/V.G./SIV, fiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată.

Pe de altă parte, se constată că pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, considerată de reclamant, ca fiind ședere continuă și legală, Statul român nu a luat măsuri cu privire la pretinsa ședere ilegală în România a intimatului-reclamant, ci, dimpotrivă, șederea lui a fost prelungită până la 5 mai 2005, astfel cum rezultă din vizele de pe pașaportul acestuia și nota raport nr. 4131390 din 25 august 2004. În plus, astfel cum rezultă din probele administrate, scopul șederii în România nu era turistică, ci de „afaceri”. În aceste condiții, se constată că întârzierile în depunerile cererilor de prelungire a șederii menționate în decizia atacată pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, nu pot duce la calificarea, ca nelegală și discontinuă, a șederii temporare a intimatului-reclamant, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

Acestea nu pot fi interpretate ca discontinuități ale șederii legale în România, de vreme ce autoritatea competentă a admis cererile de prelungire a dreptului de ședere, neluând măsuri de îndepărtare a acestuia de pe teritoriul României, astfel cum s-a arătat în cele ce preced. Mai mult, prelungirile au fost acordate inclusiv pentru perioadele pentru care recurenta invocă nelegalitatea și discontinuitatea șederii în România, situație ce conferă continuitate șederii. Prin urmare, pentru perioada aflată sub incidența Legii nr. 25/1969, republicată, nu se poate reține ilegalitatea sau discontinuitatea șederii intimatului-reclamant care a muncit și locuit în toată perioada în România.

De altfel, chiar în ipoteza în care susținerea recurentei cu privire la pretinsele sancțiuni contravenționale ar fi reală (deși în cauză nu au fost depuse procese-verbale de contravenție), pretinsa faptă și sancțiunea aplicată ar viza prezentarea cu întârziere la prelungirea vizei, iar nu legalitatea și continuitatea șederii. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul neobligării acestuia de a părăsi țara și mai ales, acela al prelungirii vizei de ședere în condițiile O.U.G. nr. 194/2002. De altfel, chiar recurenta recunoaște că legea permite în cazul existenței unor întârzieri, prelungirea dreptului de ședere temporară, cu condiția ca acestea să nu fie mai mari de 90 de zile. Faptul că instanța de fond se referă la dispozițiile Legii nr. 482/2004 (M. Of.

nr. 1116/27.11.2004), nu este de natură a schimba soluția de admitere a acțiunii reclamantului. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, materialul probatoriu administrat în cauză constituie un suport consistent și din prisma dispozițiilor Legii nr. 25/1969, republicată și din cele ale O.U.G. nr. 194/2002, republicată. Totodată, Legea nr. 482/2004 poate fi invocată cel puțin din perspectiva progresului tehnic juridic față de legea veche, în sensul că această lege definește expres, prin noul conținut conferit art. 70 alin. (1) lit. a) a O.U.G. nr. 194/2002, calificările de „continuă” și „legală” a șederii temporare, în vederea stabilirii domiciliului în România. În plus, micșorează și durata acestei șederi.

Prin urmare, evoluția voinței legiuitorului exprimată prin Legea nr. 482/2004, lege în vigoare la data adoptării soluției de menținere a deciziei atacate, confirmă corectitudinea interpretării date dispozițiilor legale, privind calificarea șederii temporare, ca legală și continuă. Mai mult, Înalta Curte constată că în cauză toate celelalte condiții prevăzute de lege au fost îndeplinite de intimatul-reclamant, astfel cum corect a reținut și instanța de fond și nu se contestă nici de recurenta-pârâtă. Prin urmare, constatându-se că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în sensul considerentelor mai sus arătate, neexistând motive de natură a o schimba, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini, din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, împotriva sentinței civile nr. 1050 din 1 iunie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu opinia separată a d-lui judecător E.A., în sensul admiterii recursului, casării sentinței atacate și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, consider că recursul este întemeiat și trebuia admis, cu consecința casării sentinței atacate și respingerea acțiunii. Prevederile legale incidente în cauză sunt cele ale O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată, care enumeră la art. 71, condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească străinii, pentru a putea să-și stabilească domiciliul în România. Astfel, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II, un străin, pentru a-și stabili domiciliul în România, trebuie să fi avut, cel puțin 6 ani, o ședere temporară legală și continuă, fiind, deci, necesar ca șederea acestuia să fi fost, în același timp, legală și continuă. Or, din actele aflate la dosar, rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantul a fost sancționat contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere.

Astfel fiind, în mod corect autoritatea competentă a apreciat că, în perioada respectivă, șederea reclamantului a fost nelegală, ceea ce a făcut ca aceasta să fie și discontinuă din punct de vedere al legalității. Este adevărat că potrivit art. 70 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată prin Legea nr. 482/2004 (M. Of. nr. 1116/27.11.2004), șederea se consideră legală, atunci când discontinuitățile între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere, sunt mai mici de 30 de zile consecutive și nu depășesc în total 90 de zile pe întreaga perioadă, chiar dacă au fost sancționați contravențional, dar cererea reclamantului și situația dedusă judecății sunt anterioare intrării în vigoare a acestor modificări și completări.