ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 02.03.2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 727/2006

HOTĂRÂRE

02.03.2006

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 727/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 18 februarie 2005, reclamantul C.Y. a solicitat, în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Străini, anularea actului administrativ nr. 611502/VC/SIV

din 30 decembrie 2004 și obligarea autorității pârâte să-i aprobe cererea de

stabilire a domiciliului său în România.

În motivarea acțiunii sale,

reclamantul a arătat că a intrat în România, cu viză de afaceri eliberată de

Ambasada Română din China, la 10 iulie 1994, iar ulterior, dreptul de ședere i-a

fost prelungit succesiv, conform normelor legale în vigoare, până la data de 5

mai 2005. Reclamantul a mai arătat că la data de 25 august 2004, a cerut pârâtei, stabilirea domiciliului în România, cerere însoțită de actele doveditoare

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, dar Autoritatea pentru Străini i-a

refuzat nejustificat și cu încălcarea dispozițiilor art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002,

aprobarea cererii prin decizia nr. 611502/VG/SIV din 30 decembrie 2004,

menținută prin decizia pârâtei, comunicată cu adresa nr. 175556/D.D./SIV.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1050 din

1 iunie 2005, a admis acțiunea reclamantului, a anulat adresa nr. 611502/VG/SIV

din 30 decembrie 2004, privind respingerea cererii de stabilire a domiciliului

în România. Totodată, instanța de fond a obligat Autoritatea pentru Străini, să

emită o decizie, prin care să aprobe reclamantului, stabilirea domiciliului în

România, reținând, în esență, pe de o parte, că autoritatea emitentă a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale, privind condițiile necesare a fi

îndeplinite pentru stabilirea domiciliului în România, în sensul că nu a ținut

seama de modificările aduse dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la

perioada continuă și legală de ședere în România. În plus, s-a reținut că

perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere, pot fi

considerate a îndeplini cerința unei șederi legale și continue.

Pe de altă parte, instanța de fond a

reținut că în cauză, întrucât motivul autorității emitente ce a determinat

refuzul de a admite cererea reclamantului, s-a cantonat doar la aspectul

privind perioada „continuă și legală”, se prezumă că celelalte condiții

prevăzute de lege au fost îndeplinite la momentul analizării cererii respective

de către comisie. Totodată, instanța de fond a reținut și că probele dosarului

confirmă îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, susținând

că a fost dată cu aplicarea greșită a legii în vigoare la acea dată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se susține că modificările aduse de Legea nr. 482/2004, la care se raportează

instanța de fond, în motivarea soluției sale, au intrat în vigoare abia la 1

decembrie 2004, iar conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea

civilă nu retroactivează. Prin urmare, arată recurenta, în cauză erau

aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002,

potrivit cărora străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă

îndeplinesc cumulativ condițiile legale, printre care, la lit. a), se prevede o

ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, iar

intimatului-reclamant, datorită faptului că de mai multe ori nu și-a prelungit

dreptul de ședere înainte de expirarea perioadei pentru care i s-a aprobat

șederea, i s-a întrerupt continuitatea și legalitatea șederii sale în România (condiție

cerută de lege pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România).

Recurenta mai susține că în cauză

sunt incidente și dispozițiile art. 11 alin. (1) și cele ale art. 51 din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cărora șederea străinilor în România, după expirarea

dreptului de ședere acordat prin viză, este ședere ilegală, iar faptul

neaplicării unei sancțiuni contravenționale, potrivit dispozițiilor art. 71 alin.

(1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, nu condiționează

soluționarea cererii de stabilire a domiciliului în România, ci doar existența

unei șederi legale și continue.

În opinia recurentei, în mod greșit

instanța de fond nu a avut în vedere faptul că din 10 iulie 1994 și până la 10

iulie 2000, intimatul-reclamant nu a avut drept de ședere (locuind ilegal pe

teritoriul României), în perioadele 2 februarie 1997 - 3 noiembrie 1997, 9

ianuarie 2002 - 14 ianuarie 2002, 27 aprilie 2003 - 5 mai 2003, întrucât

prelungirea dreptului de ședere se acordă de la data depunerii cererii, iar nu

de la data completării acesteia.

Totodată, recurenta susține și că

durata întreruperilor nu are nici o semnificație juridică, deoarece legea nu

distinge cu privire la dimensiunea în timp a acestora.

Examinând cauza, în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv prin prisma dispozițiilor art.

304

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 71 alin.

(1) lit. a) pct. 4 din O.U.G. nr. 194/2002 (republicată în baza dispozițiilor

Legii nr. 357/2003, în M. Of. nr. 201/8.08.2004 și intrată în vigoare la 30 de

zile de la data publicării acesteia), străinii își pot stabili domiciliul în

România, dacă îndeplinesc cumulativ cu alte condiții, și pe aceea de a avea o

ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani.

Totodată, conform dispozițiilor art.

19 din Legea nr. 25/1969, republicată (abrogată prin art. 55 din Legea nr. 123/2001),

străinul venit în România, pentru o ședere temporară, era obligat să părăsească

țara la expirarea termenului de ședere, iar șederea în România putea fi

prelungită de către organul competent al Ministerului de Interne, cererea de

prelungire putând a se face cu cel puțin 24 ore înainte de expirarea termenului

de ședere, cu excepția prevederilor alin. (2) teza ultimă al aceluiași art. 19.

Încălcarea dispozițiilor art. 19 din

Legea nr. 25/1969, republicată, constituia contravenție și era sancționată cu

amendă, conform art. 32 lit. c) din lege.

Conform dispozițiilor art. 35 din

lege, ori de câte ori faptele considerate contravenții prin Legea nr. 25/1969

se săvârșeau în astfel de condiții, încât, potrivit legii penale, constituiau

infracțiuni, acestea erau urmărite, judecate și sancționate potrivit legii

penale. Mai mult, ministrul de interne putea ridica sau limita dreptul de

ședere în România a străinului care a încălcat legea română, precum și aceluia

care, prin atitudinea sa, a adus prejudicii intereselor Statului român.

De asemenea, în conformitate cu

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 25/1969, republicată, străinii aflați

temporar în România sau cu domiciliul în România, cărora li se ridica dreptul

de ședere în România, aveau obligația de a părăsi țara, în termenele prevăzute,

iar în cazul neconformării acestor obligații, ministrul de interne putea

dispune, prin ordin, măsurile prevăzute de art. 21 alin. (4) și (5) din lege.

În consecință, Înalta Curte

constată, pe de o parte, că Legea nr. 25/1969, republicată, nu definea expres

termenii de ședere continuă și legală, dar prevedea diverse măsuri pentru

situațiile în care șederea temporară a străinului era considerată ilegală.

Pe de altă parte, se constată că

nici O.U.G. nr. 194/2002 nu definește sintagmele de „ședere legală” și „ședere

continuă”, nici pentru perioadele aflate sub imperiul său și nici pentru

perioadele aflate sub incidența Legii nr. 25/1969.

Prin urmare, în lipsa unor

dispoziții exprese cu privire la posibilitatea calificării ca ilegală a șederii,

în caz de depășire a termenului prevăzut pentru prelungirea vizei și în caz de

nesancționare la momentul săvârșirii pretinsei fapte, instanța nu poate reține

caracterul său ilegal.

În cauză, instanța de fond a

recunoscut legalitatea și continuitatea șederii în România, a intimatului-reclamant,

în perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, făcând trimitere și la modificările

aduse O.U.G. nr. 194/2002, prin Legea nr. 482/2004, care definește, prin art. 70

alin. (1) lit. a) pct. i și ii, noțiunile de „continuă” și „legală”,

referitoare la șederea în România.

Înalta Curte constată, pe de o

parte, că intimatul-reclamant a formulat cererea la 25 august 2004, cerere

respinsă la data de 26 noiembrie 2004 și hotărârea comunicată la data de 30

decembrie 2004, cu adresa nr. 611502/V.G./SIV, fiind, deci, aplicabile

dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată.

Pe de altă parte, se constată că

pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, considerată de reclamant, ca

fiind ședere continuă și legală, Statul român nu a luat măsuri cu privire la

pretinsa ședere ilegală în România a intimatului-reclamant, ci, dimpotrivă,

șederea lui a fost prelungită până la 5 mai 2005, astfel cum rezultă din vizele

de pe pașaportul acestuia și nota raport nr. 4131390 din 25 august 2004.

În plus, astfel cum rezultă din

probele administrate, scopul șederii în România nu era turistică, ci de

„afaceri”.

În aceste condiții, se constată că

întârzierile în depunerile cererilor de prelungire a șederii menționate în

decizia atacată pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, nu pot duce la

calificarea, ca nelegală și discontinuă, a șederii temporare a

intimatului-reclamant, astfel cum corect a reținut și instanța de fond. Acestea

nu pot fi interpretate ca discontinuități ale șederii legale în România, de

vreme ce autoritatea competentă a admis cererile de prelungire a dreptului de

ședere, neluând măsuri de îndepărtare a acestuia de pe teritoriul României,

astfel cum s-a arătat în cele ce preced. Mai mult, prelungirile au fost

acordate inclusiv pentru perioadele pentru care recurenta invocă nelegalitatea

și discontinuitatea șederii în România, situație ce conferă continuitate

șederii.

Prin urmare, pentru perioada aflată

sub incidența Legii nr. 25/1969, republicată, nu se poate reține ilegalitatea

sau discontinuitatea șederii intimatului-reclamant care a muncit și locuit în

toată perioada în România.

De altfel, chiar în ipoteza în care

susținerea recurentei cu privire la pretinsele sancțiuni contravenționale ar fi

reală (deși în cauză nu au fost depuse procese-verbale de contravenție),

pretinsa faptă și sancțiunea aplicată ar viza prezentarea cu întârziere la

prelungirea vizei, iar nu legalitatea și continuitatea șederii. Un argument în

acest sens îl reprezintă faptul neobligării acestuia de a părăsi țara și mai

ales, acela al prelungirii vizei de ședere în condițiile O.U.G. nr. 194/2002.

De altfel, chiar recurenta recunoaște

că legea permite în cazul existenței unor întârzieri, prelungirea dreptului de

ședere temporară, cu condiția ca acestea să nu fie mai mari de 90 de zile.

Faptul că instanța de fond se referă

la dispozițiile Legii nr. 482/2004 (M. Of. nr. 1116/27.11.2004), nu este de

natură a schimba soluția de admitere a acțiunii reclamantului. Aceasta,

întrucât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, materialul probatoriu

administrat în cauză constituie un suport consistent și din prisma

dispozițiilor Legii nr. 25/1969, republicată și din cele ale O.U.G. nr. 194/2002,

republicată.

Totodată, Legea nr. 482/2004 poate

fi invocată cel puțin din perspectiva progresului tehnic juridic față de legea

veche, în sensul că această lege definește expres, prin noul conținut conferit art.

70 alin. (1) lit. a) a O.U.G. nr. 194/2002, calificările de „continuă” și

„legală” a șederii temporare, în vederea stabilirii domiciliului în România. În

plus, micșorează și durata acestei șederi.

Prin urmare, evoluția voinței

legiuitorului exprimată prin Legea nr. 482/2004, lege în vigoare la data

adoptării soluției de menținere a deciziei atacate, confirmă corectitudinea

interpretării date dispozițiilor legale, privind calificarea șederii temporare,

ca legală și continuă.

Mai mult, Înalta Curte constată că

în cauză toate celelalte condiții prevăzute de lege au fost îndeplinite de

intimatul-reclamant, astfel cum corect a reținut și instanța de fond și nu se

contestă nici de recurenta-pârâtă.

Prin urmare, constatându-se că

soluția instanței de fond este legală și temeinică, în sensul considerentelor

mai sus arătate, neexistând motive de natură a o schimba, se va respinge

recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge recursul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Străini, din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor, împotriva sentinței civile nr. 1050 din 1 iunie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu opinia separată a d-lui judecător

E.A., în sensul admiterii recursului, casării sentinței atacate și respingerii

acțiunii, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 martie 2006.