ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1627/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2120/2004, Curtea de Apel București a admis cererea reclamantului G.A., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și pe cale de consecință, a dispus anularea adresei de răspuns nr. 663859/DD/SIV din 7 iunie 2004, privind respingerea cererii de stabilire a domiciliului reclamantului, în România.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că la data de 19 noiembrie 2003, cetățeanul chinez G.A. a îndeplinit condițiile cerute de art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru a i se aproba cererea de stabilire a domiciliului în România, astfel încât refuzul pârâtei, materializat prin adresa de răspuns cu nr. 222060, este nul.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului de Interne București, recurs prin care a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

În motivarea recursului, recurenta a invocat greșita reținere a îndeplinirii condițiilor legii pentru acordarea dreptului pretins. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 194/2002, solicitantul trebuia să aibă o ședere continuă în România, de cel puțin 6 ani, condiție neîndeplinită, deoarece, în intervalul 1 noiembrie 1998 - 18 noiembrie 1998, acesta a avut o întrerupere ce a determinat caracterul ilegal al șederii sale, din cauza nesolicitării prelungirii vizei, înainte de expirarea perioadei pentru care i s-a aprobat șederea.

Caracterul ilegal al șederii în acest interval de timp, curge din faptul că intimatul nu a avut drept de ședere, fiind irelevant faptul sancționării sau nu, a acestuia, pentru ședere ilegală.

Pe cale de consecință, pierzând continuitatea dreptului legal de ședere în România, petentul nu mai îndeplinește condiția ca șederea sa să fie continuă și legală timp de 6 ani, astfel încât acțiunea sa trebuia respinsă.

Examinând recursul pârâtei, atât prin prisma criticii formulate, cât și din oficiu, conform art. 304

1

C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, instanța de fond a reținut în mod corectă, că reclamantul îndeplinește toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, pentru stabilirea domiciliului în România, inclusiv condiția unei șederi continue și legale timp de 6 ani, în perioada 28 februarie 1996 - 28 februarie 2002.

Faptul că, anterior expirării vizei de ședere la data de 3 mai 2000, nu a formulat cerere de prelungire a acestei vize, nu conduce automat la stabilirea caracterului ilegal și discontinuu al șederii în intervalul cuprins între data expirării și data prelungirii vizei. Aceasta, deoarece termenul de 24 ore prevăzut de art. 19 al Legii nr. 25/1969, legea aplicabilă la acea dată, termen prevăzut pentru depunerea cererii de prelungire a vizei anterior de expirarea celei precedente, era un termen de recomandare. Că este așa, rezultă nu numai din interpretarea textului legii, care se referă la termenul de 60 de zile, ci și din faptul nesancționării contravenționale a străinului, precum și din faptul neobligării acesteia să părăsească țara.

Pe de altă parte, acordarea vizei după depunerea cererii de prelungire, inclusiv pentru perioada 1 noiembrie 1998 - 18 noiembrie 1998, interval în care, petentul a stat și a lucrat în România, asigură caracterul continuu al șederii sale.

În plus, față de cele arătate, se impune a se preciza și caracterul corect al reținerii făcute de către instanța de fond, potrivit căreia, de vreme ce prevederile art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, care constituie în prezent sediul materiei în privința stabilirii domiciliului străinilor, nu conține dispoziții exprese cu privire la posibilitatea reținerii caracterului ilegal al șederii în caz de depășire a termenului prevăzut pentru prelungirea vizei și în caz de nesancționare la momentul respectiv, al faptei, atunci nici instanța nu poate reține acest caracter ilegal.

Avându-se în vedere aceste împrejurări, precum și faptul că, așa după cum rezultă din înscrisurile depuse, soției intimatului i s-a aprobat cererea de stabilire a domiciliului în România, urmează ca, în temeiul art. 312

2

alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 2120 din 14 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.