ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3803/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 665/2005 din 22 februarie 2005,

cetățeanul chinez C.C. a formulat plângere împotriva actului administrativ nr.

611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emis de Ministerul Administrației și

Internelor - Autoritatea pentru Străinilor și a solicitat obligarea pârâtei

Autoritatea pentru Străini să îi aprobe cererea de stabilire a domiciliului în

România.

În susținerea cererii,

reclamantul a arătat că a intrat în România, la data de 20 februarie 1992, cu

viză de afaceri, eliberată de Ambasada României în China și, ulterior, i-a fost

prelungit succesiv dreptul de ședere în România, astfel că la momentul

introducerii acțiunii, avea drept de ședere valabil până la data de 3 iunie

2005.

Mai arată reclamantul, că

cererea sa pentru stabilirea domiciliului în România a fost respinsă în mod

nejustificat, pentru considerentul că în mai multe rânduri ar fi fost

sancționat pentru întârzierea la prelungirea dreptului de ședere, ceea ce, în

opinia pârâtei, ar dovedi neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 71 alin.

(1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

republicată. În această privință, reclamantul susține că, așa cum rezultă din

copiile pașapoartelor nr. 1.812.502 și nr. 147.275.091, nu au existat

întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de ședere și că nu i-au fost

aplicate sancțiuni contravenționale pentru astfel de presupuse întârzieri.

În ceea ce privește

întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de ședere în perioadele 1

februarie 1999 - 4 februarie 1999, 18 aprilie 2002 - 27 aprilie 2002 și 25

aprilie 2003 - 3 iunie 2003, reclamantul le apreciază ca fiind nerelevante, întrucât

sunt ulterioare perioadei de 6 ani de ședere legală și continuă care s-a

împlinit la data de 20 februarie 1998, începută fiind la data de 20 februarie

1992.

Prin sentința civilă nr.

1412 din 5 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantului, reținând că cetățeanul chinez a avut întârzieri repetate la

prelungirea dreptului de ședere, inclusiv în perioada 1992 - 1998, așa cum

rezultă din Nota raport a Serviciului pentru Străini și că sunt neconcludente

apărările pârâtului, în sensul că, sub imperiul Legii nr. 25/1969 privind

regimul străinilor în Republica Socialistă România, întreruperile dreptului de

ședere nu pot fi considerate ședere nelegală și că pârâta nici nu a prezentat

procesele-verbale de sancționare contravențională pentru întârzierile

respective.

Împotriva sentinței civile

nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul C.C.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și art.

32 lit. a) din Legea nr. 25/1969 și ale art. 8 alin. (1) lit. b), art. 71 alin.

(1) lit. a) și art. 72 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată.

În esență, prin motivele de

recurs formulate, recurentul a arătat că hotărârea criticată a fost dată cu

interpretarea și greșita aplicare a legii, întrucât întârzierile la prelungirea

dreptului de ședere nu constituie motiv legal de respingere a cererii sale de

stabilire a domiciliului, perioada cuprinsă între 1 februarie 1999 - 4

februarie 1999, fiind, de altfel, în afara perioadei de 6 ani în care a avut o

ședere legală și continuă.

În plus, perioadele de

întârziere la prelungirea dreptului de ședere nu au constituit ședere ilegală

la data aplicării prevederilor în vigoare, respectiv ale Legii nr. 25/1969

privind regimul străinilor.

În fine, recurentul a mai

susținut că, de altfel, nici nu a fost sancționat contravențional pentru ședere

ilegală, or în cazul în care respectivele întârzieri la prelungirea dreptului

de ședere ar fi fost considerate ilegale, pârâta ar fi fost obligată conform

art. 32 lit. a), coroborat cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, să îi

aplice sancțiuni contravenționale, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat.

Recursul este fondat.

Înalta Curte urmează ca, în

raport cu actele și lucrările dosarului și prin prisma prevederilor legale

incidente, apreciind temeinicia criticilor recurentului, să modifice în tot

sentința atacată și, anulând decizia nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004,

emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini,

să oblige intimata-pârâtă la emiterea unei noi decizii de aprobare a stabilirii

domiciliului în România pentru recurentul-reclamant.

Rezultă din actele dosarului

că în raport cu data depunerii cererii de stabilire a domiciliului în România,

formulată de recurentul-reclamant, incidente în cauza de față sunt prevederile

O.U.G. nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 357/2003.

Potrivit art. 71 alin. (1)

lit. a) pct. ii, își pot stabili domiciliul în România, străinii care

îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea a unei șederi

temporare legale și continue de cel puțin 6 ani.

Recurentul-reclamant,

cetățean chinez, asociat la firma SC Y.T. SRL, care realizează venituri și

deține legal și un spațiu de locuit, astfel cum rezultă din actele dosarului,

contrar celor reținute de instanța de fond, a dovedit și îndeplinirea condiției

șederii continue și legale timp de 6 ani, în perioada de la 22 februarie 1992,

la 22 februarie 1998, anterior așadar datei formulării cererii de stabilire a

domiciliului în România, la 25 august 2004.

A rezultat în plus că în

toată perioada șederii în România, recurentul-reclamant a solicitat și a primit

prelungirea dreptului de ședere, valabil și pentru anul 2006.

Înalta Curte apreciază ca

fiind întemeiate criticile recurentului, și în considerarea faptului că

intimata nu a depus la dosar procesele-verbale de sancționare contravențională

pentru solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de ședere menționate

și, de altfel, necontestat, a acordat recurentului, viză de ședere inclusiv

pentru perioadele respective, apreciate ca fiind ședere legală.

Așa fiind, în acord și cu

jurisprudența sa în această materie, Înalta Curte reține că în cauză,

prelungirea în mod succesiv a dreptului de ședere al recurentului-reclamant, și

pentru perioadele în care s-a pretins depășirea termenului legal de solicitare

a vizei, precum și perioada șederii continue indicate de recurent, au asigurat

caracterul legal și continuu al șederii sale în România, în sensul prevăzut de

art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată pentru

stabilirea domiciliului în România, motiv pentru care va admite recursul,

conform art. 312 C. proc. civ., astfel cum a fost formulat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.C. împotriva sentinței civile nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința atacată și,

în fond, admite acțiunea reclamantului C.C.

Anulează decizia nr. 611.496/DD/SIV

din 30 decembrie 2004, emisă de Ministerul Administrației și Internelor -

Autoritatea pentru Străini și obligă pârâta să emită o nouă decizie de aprobare

a stabilirii domiciliului în România pentru reclamant.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2006.