ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3803/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 665/2005 din 22 februarie 2005, cetățeanul chinez C.C. a formulat plângere împotriva actului administrativ nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emis de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străinilor și a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Străini să îi aprobe cererea de stabilire a domiciliului în România.

În susținerea cererii, reclamantul a arătat că a intrat în România, la data de 20 februarie 1992, cu viză de afaceri, eliberată de Ambasada României în China și, ulterior, i-a fost prelungit succesiv dreptul de ședere în România, astfel că la momentul introducerii acțiunii, avea drept de ședere valabil până la data de 3 iunie 2005. Mai arată reclamantul, că cererea sa pentru stabilirea domiciliului în România a fost respinsă în mod nejustificat, pentru considerentul că în mai multe rânduri ar fi fost sancționat pentru întârzierea la prelungirea dreptului de ședere, ceea ce, în opinia pârâtei, ar dovedi neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată.

În această privință, reclamantul susține că, așa cum rezultă din copiile pașapoartelor nr. 1.812.502 și nr. 147.275.091, nu au existat întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de ședere și că nu i-au fost aplicate sancțiuni contravenționale pentru astfel de presupuse întârzieri.

În ceea ce privește întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de ședere în perioadele 1 februarie 1999 - 4 februarie 1999, 18 aprilie 2002 - 27 aprilie 2002 și 25 aprilie 2003 - 3 iunie 2003, reclamantul le apreciază ca fiind nerelevante, întrucât sunt ulterioare perioadei de 6 ani de ședere legală și continuă care s-a împlinit la data de 20 februarie 1998, începută fiind la data de 20 februarie 1992. Prin sentința civilă nr. 1412 din 5 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând că cetățeanul chinez a avut întârzieri repetate la prelungirea dreptului de ședere, inclusiv în perioada 1992 - 1998, așa cum rezultă din Nota raport a Serviciului pentru Străini și că sunt neconcludente apărările pârâtului, în sensul că, sub imperiul Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, întreruperile dreptului de ședere nu pot fi considerate ședere nelegală și că pârâta nici nu a prezentat procesele-verbale de sancționare contravențională pentru întârzierile respective.

Împotriva sentinței civile nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul C.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și art. 32 lit. a) din Legea nr. 25/1969 și ale art. 8 alin. (1) lit. b), art. 71 alin. (1) lit. a) și art. 72 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată. În esență, prin motivele de recurs formulate, recurentul a arătat că hotărârea criticată a fost dată cu interpretarea și greșita aplicare a legii, întrucât întârzierile la prelungirea dreptului de ședere nu constituie motiv legal de respingere a cererii sale de stabilire a domiciliului, perioada cuprinsă între 1 februarie 1999 - 4 februarie 1999, fiind, de altfel, în afara perioadei de 6 ani în care a avut o ședere legală și continuă.

În plus, perioadele de întârziere la prelungirea dreptului de ședere nu au constituit ședere ilegală la data aplicării prevederilor în vigoare, respectiv ale Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor. În fine, recurentul a mai susținut că, de altfel, nici nu a fost sancționat contravențional pentru ședere ilegală, or în cazul în care respectivele întârzieri la prelungirea dreptului de ședere ar fi fost considerate ilegale, pârâta ar fi fost obligată conform art. 32 lit. a), coroborat cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, să îi aplice sancțiuni contravenționale, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat. Recursul este fondat.

Înalta Curte urmează ca, în raport cu actele și lucrările dosarului și prin prisma prevederilor legale incidente, apreciind temeinicia criticilor recurentului, să modifice în tot sentința atacată și, anulând decizia nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, să oblige intimata-pârâtă la emiterea unei noi decizii de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru recurentul-reclamant. Rezultă din actele dosarului că în raport cu data depunerii cererii de stabilire a domiciliului în România, formulată de recurentul-reclamant, incidente în cauza de față sunt prevederile O.U.G. nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 357/2003.

Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii, își pot stabili domiciliul în România, străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea a unei șederi temporare legale și continue de cel puțin 6 ani. Recurentul-reclamant, cetățean chinez, asociat la firma SC Y.T.

SRL, care realizează venituri și deține legal și un spațiu de locuit, astfel cum rezultă din actele dosarului, contrar celor reținute de instanța de fond, a dovedit și îndeplinirea condiției șederii continue și legale timp de 6 ani, în perioada de la 22 februarie 1992, la 22 februarie 1998, anterior așadar datei formulării cererii de stabilire a domiciliului în România, la 25 august 2004. A rezultat în plus că în toată perioada șederii în România, recurentul-reclamant a solicitat și a primit prelungirea dreptului de ședere, valabil și pentru anul 2006. Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentului, și în considerarea faptului că intimata nu a depus la dosar procesele-verbale de sancționare contravențională pentru solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de ședere menționate și, de altfel, necontestat, a acordat recurentului, viză de ședere inclusiv pentru perioadele respective, apreciate ca fiind ședere legală.

Așa fiind, în acord și cu jurisprudența sa în această materie, Înalta Curte reține că în cauză, prelungirea în mod succesiv a dreptului de ședere al recurentului-reclamant, și pentru perioadele în care s-a pretins depășirea termenului legal de solicitare a vizei, precum și perioada șederii continue indicate de recurent, au asigurat caracterul legal și continuu al șederii sale în România, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată pentru stabilirea domiciliului în România, motiv pentru care va admite recursul, conform art. 312 C. proc. civ., astfel cum a fost formulat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C. împotriva sentinței civile nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și, în fond, admite acțiunea reclamantului C.C. Anulează decizia nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini și obligă pârâta să emită o nouă decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru reclamant. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2006.