ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 23
februarie 2005, reclamanta B.A., cetățean chinez, a solicitat anularea actului
administrativ nr. 11501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emis de pârâta
Autoritatea pentru Străini și obligarea pârâtei să elibereze un nou act, prin
care să-i aprobe cererea de stabilire a domiciliului în România.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat că a intrat în România la data de 24 martie 1993, cu viză de afaceri și
dreptul de ședere i-a fost prelungit succesiv, îndeplinind condițiile impuse de
art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în
România. Reclamanta a susținut că pârâta i-a respins nelegal, cererea formulată
în acest sens, la data de 25 august 2004, reținând că a fost sancționată
contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere.
Curtea de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr.
1205 din 21 iunie 2005, prin care a admis acțiunea, a anulat adresa de răspuns
nr. 611501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emisă de pârâtă și a obligat pârâta,
să emită o nouă decizie prin care să aprobe reclamantei, cererea de stabilire a
domiciliului în România.
Hotărând astfel, instanța de fond a
avut în vedere că reclamanta a avut ședere legală în România, începând cu data
de 24 martie 1993, până la 24 martie 1999, îndeplinind condiția unei șederi
legale și continue pe o perioadă de 5 ani, prevăzută de art. 71 alin. (1) din
O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în România.
Întârzierile la prelungirea
dreptului de ședere, indicate de pârâtă, ca temei al actului administrativ de
respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, au fost
considerate de instanța de fond, ca nerelevante în cauză, întrucât nu se referă
la perioada de 6 ani precizată de reclamantă în cerere, fiind ulterioare datei
de 8 aprilie 2000.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând casarea
hotărârii, ca nelegală și netemeinică.
Recurenta a susținut că instanța de
fond a constatat greșit îndeplinirea de către intimată, a condiției prevăzută
în art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, de a
avea o ședere legală și continuă de cel puțin 6 ani în România, la data cererii
de stabilire a domiciliului în România.
Recurenta a învederat că intimata nu
a îndeplinit această condiție, pentru că nu a solicitat în termen legal
prelungirea dreptului de ședere, locuind ilegal în România, în perioadele
indicate în actul administrativ contestat. Recurenta a arătat că prin actul pe
care l-a întocmit, s-a constatat corect că intimata a avut ședere ilegală în
România, chiar dacă nu au fost aplicate sancțiuni contravenționale și nu s-a
acordat viză de ieșire la expirarea termenului de valabilitate a vizei.
Analizând actele și lucrările
dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304
1
C. proc.
civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele
considerente:
Instanța de fond a constatat corect
nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă, reținând
că la data cererii de stabilire a domiciliului în România - 25 august 2004,
intimata a dovedit o ședere legală și continuă timp de 6 ani, în perioada 24
martie 1993 - 24 martie 1999, îndeplinind, astfel, condiția prevăzută de art.
71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, pentru
aprobarea cererii sale.
Această reglementare, incidentă
cererii formulate de intimată, nu a prevăzut ca perioada minimă de 6 ani de ședere
legală și continuă să se împlinească la data solicitării de stabilire a
domiciliului în România. Interpretând corect aceste dispoziții legale, instanța
de fond a considerat că intimata a îndeplinit cerința unei șederi legale și
continue în perioada de 6 ani cuprinsă între 24 martie 1993 și 24 martie 1999.
Din acest motiv, instanța de fond a
respins întemeiat ca fiind irelevante în cauză, apărările recurentei privind
existența unor întârzieri la prelungirea dreptului de ședere între 8 și 11
aprilie 2004, 18 și 27 aprilie 2002, 25 aprilie și 3 iunie 2003.
Argumentele astfel reținute în
hotărârea atacată nu au fost criticate în recurs și în dezvoltarea motivelor de
recurs nu s-a avut în vedere că perioada de 6 ani, indicată în cererea
intimatei și constatată de instanța de fond, ca reprezentând o ședere legală și
continuă, este anterioară datelor pentru care s-a invocat întârziere la
prelungirea dreptului de ședere.
De asemenea, instanța de fond a
respins corect aceste apărări, ca nedovedite, reținând că recurenta nu a depus
la dosar, procese-verbale de sancționare contravențională a intimatei pentru
solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de ședere și a acordat viză
de ședere, inclusiv pentru perioadele indicate în actul contestat, ca fiind ședere
ilegală.
Prelungirea în mod succesiv a
dreptului de ședere al intimatei, și pentru perioadele în care s-a pretins
depășirea termenului legal de solicitare a vizei, a asigurat caracterul legal
și continuu al șederii sale în România, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (1)
lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, pentru stabilirea
domiciliului în România.
În consecință, hotărârea instanței
de fond este legală și temeinică și nefiind motive de casare sau de modificare,
Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta
Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor
împotriva sentinței civile nr. 1205 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 8 februarie 2006.