ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 23

februarie 2005, reclamanta B.A., cetățean chinez, a solicitat anularea actului

administrativ nr. 11501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emis de pârâta

Autoritatea pentru Străini și obligarea pârâtei să elibereze un nou act, prin

care să-i aprobe cererea de stabilire a domiciliului în România.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a intrat în România la data de 24 martie 1993, cu viză de afaceri și

dreptul de ședere i-a fost prelungit succesiv, îndeplinind condițiile impuse de

art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în

România. Reclamanta a susținut că pârâta i-a respins nelegal, cererea formulată

în acest sens, la data de 25 august 2004, reținând că a fost sancționată

contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr.

1205 din 21 iunie 2005, prin care a admis acțiunea, a anulat adresa de răspuns

nr. 611501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emisă de pârâtă și a obligat pârâta,

să emită o nouă decizie prin care să aprobe reclamantei, cererea de stabilire a

domiciliului în România.

Hotărând astfel, instanța de fond a

avut în vedere că reclamanta a avut ședere legală în România, începând cu data

de 24 martie 1993, până la 24 martie 1999, îndeplinind condiția unei șederi

legale și continue pe o perioadă de 5 ani, prevăzută de art. 71 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în România.

Întârzierile la prelungirea

dreptului de ședere, indicate de pârâtă, ca temei al actului administrativ de

respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, au fost

considerate de instanța de fond, ca nerelevante în cauză, întrucât nu se referă

la perioada de 6 ani precizată de reclamantă în cerere, fiind ulterioare datei

de 8 aprilie 2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând casarea

hotărârii, ca nelegală și netemeinică.

Recurenta a susținut că instanța de

fond a constatat greșit îndeplinirea de către intimată, a condiției prevăzută

în art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, de a

avea o ședere legală și continuă de cel puțin 6 ani în România, la data cererii

de stabilire a domiciliului în România.

Recurenta a învederat că intimata nu

a îndeplinit această condiție, pentru că nu a solicitat în termen legal

prelungirea dreptului de ședere, locuind ilegal în România, în perioadele

indicate în actul administrativ contestat. Recurenta a arătat că prin actul pe

care l-a întocmit, s-a constatat corect că intimata a avut ședere ilegală în

România, chiar dacă nu au fost aplicate sancțiuni contravenționale și nu s-a

acordat viză de ieșire la expirarea termenului de valabilitate a vizei.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Instanța de fond a constatat corect

nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă, reținând

că la data cererii de stabilire a domiciliului în România - 25 august 2004,

intimata a dovedit o ședere legală și continuă timp de 6 ani, în perioada 24

martie 1993 - 24 martie 1999, îndeplinind, astfel, condiția prevăzută de art.

71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, pentru

aprobarea cererii sale.

Această reglementare, incidentă

cererii formulate de intimată, nu a prevăzut ca perioada minimă de 6 ani de ședere

legală și continuă să se împlinească la data solicitării de stabilire a

domiciliului în România. Interpretând corect aceste dispoziții legale, instanța

de fond a considerat că intimata a îndeplinit cerința unei șederi legale și

continue în perioada de 6 ani cuprinsă între 24 martie 1993 și 24 martie 1999.

Din acest motiv, instanța de fond a

respins întemeiat ca fiind irelevante în cauză, apărările recurentei privind

existența unor întârzieri la prelungirea dreptului de ședere între 8 și 11

aprilie 2004, 18 și 27 aprilie 2002, 25 aprilie și 3 iunie 2003.

Argumentele astfel reținute în

hotărârea atacată nu au fost criticate în recurs și în dezvoltarea motivelor de

recurs nu s-a avut în vedere că perioada de 6 ani, indicată în cererea

intimatei și constatată de instanța de fond, ca reprezentând o ședere legală și

continuă, este anterioară datelor pentru care s-a invocat întârziere la

prelungirea dreptului de ședere.

De asemenea, instanța de fond a

respins corect aceste apărări, ca nedovedite, reținând că recurenta nu a depus

la dosar, procese-verbale de sancționare contravențională a intimatei pentru

solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de ședere și a acordat viză

de ședere, inclusiv pentru perioadele indicate în actul contestat, ca fiind ședere

ilegală.

Prelungirea în mod succesiv a

dreptului de ședere al intimatei, și pentru perioadele în care s-a pretins

depășirea termenului legal de solicitare a vizei, a asigurat caracterul legal

și continuu al șederii sale în România, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (1)

lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, pentru stabilirea

domiciliului în România.

În consecință, hotărârea instanței

de fond este legală și temeinică și nefiind motive de casare sau de modificare,

Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor

împotriva sentinței civile nr. 1205 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2006.