ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 435/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 februarie 2005, reclamanta B.A., cetățean chinez, a solicitat anularea actului administrativ nr. 11501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emis de pârâta Autoritatea pentru Străini și obligarea pârâtei să elibereze un nou act, prin care să-i aprobe cererea de stabilire a domiciliului în România. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a intrat în România la data de 24 martie 1993, cu viză de afaceri și dreptul de ședere i-a fost prelungit succesiv, îndeplinind condițiile impuse de art. 71 și 72 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în România. Reclamanta a susținut că pârâta i-a respins nelegal, cererea formulată în acest sens, la data de 25 august 2004, reținând că a fost sancționată contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 1205 din 21 iunie 2005, prin care a admis acțiunea, a anulat adresa de răspuns nr. 611501/DD/SIV din 20 decembrie 2004, emisă de pârâtă și a obligat pârâta, să emită o nouă decizie prin care să aprobe reclamantei, cererea de stabilire a domiciliului în România. Hotărând astfel, instanța de fond a avut în vedere că reclamanta a avut ședere legală în România, începând cu data de 24 martie 1993, până la 24 martie 1999, îndeplinind condiția unei șederi legale și continue pe o perioadă de 5 ani, prevăzută de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru stabilirea domiciliului în România.

Întârzierile la prelungirea dreptului de ședere, indicate de pârâtă, ca temei al actului administrativ de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, au fost considerate de instanța de fond, ca nerelevante în cauză, întrucât nu se referă la perioada de 6 ani precizată de reclamantă în cerere, fiind ulterioare datei de 8 aprilie 2000. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală și netemeinică. Recurenta a susținut că instanța de fond a constatat greșit îndeplinirea de către intimată, a condiției prevăzută în art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, de a avea o ședere legală și continuă de cel puțin 6 ani în România, la data cererii de stabilire a domiciliului în România.

Recurenta a învederat că intimata nu a îndeplinit această condiție, pentru că nu a solicitat în termen legal prelungirea dreptului de ședere, locuind ilegal în România, în perioadele indicate în actul administrativ contestat. Recurenta a arătat că prin actul pe care l-a întocmit, s-a constatat corect că intimata a avut ședere ilegală în România, chiar dacă nu au fost aplicate sancțiuni contravenționale și nu s-a acordat viză de ieșire la expirarea termenului de valabilitate a vizei. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a constatat corect nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă, reținând că la data cererii de stabilire a domiciliului în România - 25 august 2004, intimata a dovedit o ședere legală și continuă timp de 6 ani, în perioada 24 martie 1993 - 24 martie 1999, îndeplinind, astfel, condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, pentru aprobarea cererii sale. Această reglementare, incidentă cererii formulate de intimată, nu a prevăzut ca perioada minimă de 6 ani de ședere legală și continuă să se împlinească la data solicitării de stabilire a domiciliului în România.

Interpretând corect aceste dispoziții legale, instanța de fond a considerat că intimata a îndeplinit cerința unei șederi legale și continue în perioada de 6 ani cuprinsă între 24 martie 1993 și 24 martie 1999. Din acest motiv, instanța de fond a respins întemeiat ca fiind irelevante în cauză, apărările recurentei privind existența unor întârzieri la prelungirea dreptului de ședere între 8 și 11 aprilie 2004, 18 și 27 aprilie 2002, 25 aprilie și 3 iunie 2003. Argumentele astfel reținute în hotărârea atacată nu au fost criticate în recurs și în dezvoltarea motivelor de recurs nu s-a avut în vedere că perioada de 6 ani, indicată în cererea intimatei și constatată de instanța de fond, ca reprezentând o ședere legală și continuă, este anterioară datelor pentru care s-a invocat întârziere la prelungirea dreptului de ședere.

De asemenea, instanța de fond a respins corect aceste apărări, ca nedovedite, reținând că recurenta nu a depus la dosar, procese-verbale de sancționare contravențională a intimatei pentru solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de ședere și a acordat viză de ședere, inclusiv pentru perioadele indicate în actul contestat, ca fiind ședere ilegală. Prelungirea în mod succesiv a dreptului de ședere al intimatei, și pentru perioadele în care s-a pretins depășirea termenului legal de solicitare a vizei, a asigurat caracterul legal și continuu al șederii sale în România, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, pentru stabilirea domiciliului în România.

În consecință, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și nefiind motive de casare sau de modificare, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 1205 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.