ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1289/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

aprilie 2005, reclamantul Y.Y. a solicitat anularea deciziei nr. 611897/V.G./SIV

din 3 martie 2005, emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor și obligarea acesteia să-i aprobe

stabilirea domiciliului în România.

În motivarea acțiunii arată că

pârâta i-a respins greșit cererea, prin care solicita să i se aprobe stabilirea

domiciliului în România, cu motivarea că nu a avut o ședere continuă pe teritoriul

României în ultimii 5 ani, cu toate că la data depunerii cererii îndeplinea

toate condițiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, inclusiv pe cea

referitoare la o ședere continuă de 6 ani pe teritoriul României.

Mai arată că ulterior depunerii

cererii a intrat în vigoare Legea nr. 482/2004, care a modificat și condițiile

ce trebuie îndeplinite de către cetățenii străini, pentru stabilirea

domiciliului în România, dar pârâta trebuia să aibă în vedere prevederile O.U.G.

nr. 194/2002, în forma republicată, la 8 martie 2004, nu ale Legii nr. 482/2004,

intrată în vigoare în cursul lunii noiembrie 2004.

Susține că dreptul de ședere

permanentă în România ia naștere pe baza unor fapte juridice anterioare

emiterii actului administrativ, fapte ce s-au produs, în ce-l privește, înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 482/2004 și care constau într-o ședere de

facto legală și continuă de 9 ani pe teritoriul României.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1148 din

15 iunie 2005, a respins excepția lipsei procedurii prealabile, excepție

invocată de pârâtă, dar a respins și acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că este neîntemeiată excepția lipsei procedurii administrative

prealabile, însă este neîntemeiată și acțiunea, pentru că reclamantul nu a

făcut dovada îndeplinirii condițiile prevăzute de art. 71 lit. a) pct. ii din O.U.G.

nr. 194/2002, și anume, a avut o întrerupere în prelungirea dreptului de ședere

în România, de 10 zile, în perioada 29 aprilie - 9 mai 2003.

Reclamantul a formulat cerere de

lămurire și completare a sentinței civile nr. 1148 din 15 iunie 2005, prin care

a solicitat ca instanța să se pronunțe fără echivoc asupra solicitării sale că

în soluționarea acțiunii ar trebui să i se aplice prevederile O.U.G. nr. 194/2002,

în forma nemodificată, iar nu în forma modificată prin Legea nr. 482/2004,

adoptată ulterior depunerii cererii pentru aprobarea stabilirii domiciliului în

România.

Cererea privitoare la lămurirea și

completarea sentinței a fost respinsă ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr.

1782 din 2 noiembrie 2005, instanța reținând că s-a avut în vedere legea în

vigoare la data de 15 septembrie 2004, nu modificarea adusă prin Legea nr. 482/2004.

Reclamantul a declarat recurs

împotriva sentinței civile nr. 1148 din 15 iunie 2005, criticând-o pentru

nelegalitate.

Susține că la data depunerii cererii

de stabilire a domiciliului în România (15 septembrie 2004) îndeplinea toate

condițiile prevăzute de legea în vigoare, respectiv de O.U.G. nr. 194/2002, în

forma republicată la 8 martie 2004.

Arată că instanța i-a respins

acțiunea, pentru că nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit.

a) pct. ii din ordonanță, referitoare la ședere temporară legală și continuă,

cu toate că din Nota-Raport nr. 4131443 din 15 septembrie 2004, emisă de

Serviciul pentru Străini București, reiese că a obținut vize succesive de

ședere temporară de la 14 septembrie 1993 și până la 9 aprilie 2004, iar faptul

că a fost sancționat contravențional pentru prezentarea cu întârziere la

prelungirea vizei, nu înseamnă că șederea sa temporară nu a fost legală și

continuă.

Menționează că intimata a analizat

cererea sa în temeiul art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 1 din O.U.G. nr. 194/2002,

în forma modificată prin Legea nr. 482/2004, în loc să aibă în vedere

dispozițiile acesteia în forma existentă la data depunerii cererii.

Ca atare, susține că pentru fapte

juridice născute anterior emiterii actului administrativ de aprobare a

stabilirii domiciliului în România, fapte juridice care au fost realizate în

întregime și care și-au produs efectele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

482/2004, sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 în forma avută

anterior modificării aduse acesteia prin Legea nr. 482/2004, pentru că altfel

ar fi încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Intimata a formulat întâmpinare, prin

care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, deoarece în ultimii 6 ani

anteriori depunerii cererii, recurentul a fost ieșit din țară 516 zile și din

acest motiv s-au aplicat corect prevederile O.U.G. nr. 194/2002, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 482/2004, ținându-se cont de legea în vigoare la

data soluționării cererii.

Analizând motivele de recurs

invocate de recurentul-reclamant, în raport cu materialul probator administrat

în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum corect susține și

recurentul, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data

formulării cererii de stabilire a domiciliului în România.

Cum cererea s-a depus la data de 15

septembrie 2004, la Serviciul pentru Străini al municipiului București, urmează

să se aibă în vedere prevederile O.U.G. nr. 194/2002, în forma de la acea dată.

Condițiile ce trebuiau îndeplinite

pentru stabilirea domiciliului în România, erau prevăzute de art. 71 din

ordonanță, iar în prezent sunt menționate la art. 70, într-o formă modificată.

Conform comunicării primită de

recurent de la intimată, cererea de stabilire a domiciliului în România s-a

respins pe considerentul că recurentul nu a avut o ședere temporară continuă pe

teritoriul României, în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, pentru că a

ieșit din țară 516 zile, făcându-se referire la dispozițiile art. 70 alin. (1) lit.

a) pct. 1 din O.U.G. nr. 194/2002, în forma modificată și completată prin Legea

nr. 482/2004.

Așa cum am menționat mai sus, în

cauză erau aplicabile prevederile art. 71 din ordonanță, în forma în vigoare la

data depunerii cererii, care stabilea la alin. (1) lit. a) pct. ii, că una

dintre condițiile necesare obținerii dreptului de stabilire a domiciliului în

România, era ca solicitantul să aibă o ședere temporară legală și continuă de

cel puțin 6 ani.

Din Nota - Raport a Serviciului

pentru Străini București nr. 4131443 din 15 septembrie 2004 rezultă că

recurentul a venit în România, în anul 1993 și că în ultimii 6 ani, anteriori

solicitării dreptului de stabilire a domiciliului în România, a avut numai 10

zile în care nu i s-a prelungit viza de ședere, iar în restul perioadei a stat

legal și continuu în țara noastră.

Întârzierea cu 10 zile a depunerii

cererii, apărută între 29 aprilie și 9 mai 2003, nu poate fi considerată ca o

discontinuitate a șederii, ținându-se cont că era o perioadă foarte mică și că

singura sancțiune prevăzută de lege, pentru această întârziere, este cea

contravențională (care i s-a și aplicat recurentului), nu întreruperea acestui

drept, mai ales că ulterior i s-a acordat recurentului, o nouă viză de

prelungire a dreptului de ședere în România.

Cum se constată că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, se impune ca recursul să fie

admis, să se caseze sentința recurată, iar în fond să fie admisă acțiunea, în

sensul că va fi anulată decizia nr. 611897/V.G./SIV din 3 martie 2005, emisă de

pârâtă și va fi obligată aceasta, să aprobe cererea reclamantului, de stabilire

a domiciliului în România.

Văzând și prevederile art. 312 și 314 C. proc. civ., raportate la art. 73 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 și art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

Y.Y. împotriva sentinței civile nr. 1148 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în

fond, admite acțiunea formulată de reclamantul Y.Y.

Anulează decizia nr. 611897/V.G./SIV

din 3 martie 2005, emisă de pârâtă și o obligă pe aceasta, să aprobe cererea

reclamantului, de stabilire a domiciliului în România.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 aprilie 2006.