ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2341/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1300 din 29 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului Y.Z., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, se reține că reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei nr. 612641/VG/SIV din 25 martie 2005, prin care i-a fost respinsă cererea de aprobare a stabilirii domiciliului în România.

Instanța de fond a constatat că decizia autorității administrative pârâte este legală, deoarece reclamantul a lipsit din țară 761 de zile, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 73 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004.

Totodată, instanța de fond a reținut că nu poate fi admisă nici cererea formulată în temeiul art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la stabilirea domiciliului în România, pe considerentul împlinirii vârstei de 60 de ani, întrucât cetățeanul străin nu a sesizat autoritatea pârâtă, cu privire la acest temei de drept.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, reclamantul Y.Z., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, recurentul susține că cererea sa de stabilire a domiciliului în România trebuia analizată în baza O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data depunerii cererii, respectiv 29 septembrie 2004, iar nu în forma ulterioară modificării și completării prin Legea nr. 482/2004; aplicarea corectă a art. 71 din legea nemodificată ar fi dus la admiterea cererii sale, deoarece îndeplinea toate condițiile prevăzute de acea lege.

De asemenea, recurentul arată că, în subsidiar, instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 (în forma anterioară apariției Legii nr. 482/2004), în sensul de a constata că, îndeplinind vârsta de 60 de ani, cererea sa, de aprobare a stabilirii domiciliului în România, trebuia admisă, chiar și fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 71 alin. (1) din actul normativ menționat.

Recursul este întemeiat, dar numai parțial, pentru motivele arătate de recurent.

Astfel, susținerea recurentului, în sensul că autoritatea pârâtă ar fi trebuit să aplice dispozițiile legale în vigoare la data depunerii cererii este, principial, corectă, dar în speță s-a constatat că recurentul-reclamant nu îndeplinea condiția șederii legale și continue pe teritoriul României, o anumită perioadă de timp, nici în forma reglementată anterior Legii nr. 482/2004, nici în forma ulterioară. Din probele dosarului a rezultat că reclamantul-recurent a fost plecat din țară, un număr de 761 de zile în ultimii 5 ani, ceea ce conduce la concluzia că acesta nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) pct. I din O.U.G. 194/2002 (forma nemodificată), respectiv o ședere legală și continuă pe teritoriul României în ultimii 6 ani anteriori depunerii cererii.

În legătură cu acest aspect, concluzia instanței de fond este corectă, reclamantul-recurent neîndeplinind această condiție.

Totuși, în speță operau dispozițiile art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 (în forma anterioară apariției Legii nr. 482/2004), în sensul că cetățenii străini care au împlinit vârsta de 60 de ani, beneficiază de posibilitatea stabilirii domiciliului în România, chiar fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 71 alin. (1) din ordonanța menționată, iar reclamantul împlinise această vârstă, la data depunerii cererii sale, la autoritatea competentă.

În consecință, cererea sa era întemeiată pentru acest considerent și ar fi trebuit admisă.

Pentru motivele arătate, Curtea, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a admite recursul, modificând hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Y.Z. împotriva sentinței civile nr. 1300 din 29 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că obligă pe pârâtă să aprobe cererea reclamantului, de stabilire a domiciliului în România.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2006.