ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2805/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 mai 2004, reclamantul Q.Y., cetățean chinez, a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând anularea deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, nr. 219302/O.G/II, emisă la data de 29 martie 2004 și obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să aprobe cererea sa. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că locuiește în România, de peste 6 ani, iar singura întârziere pe care a avut-o în prelungirea vizei de ședere, a fost de 26 de zile, în decembrie 2002. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1496 din 17 iunie 2004, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, apreciind că reclamantul nu are o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, nefiind îndeplinite cerințele O.U.G.

nr. 194/2002. Împotriva acestei soluții a declarat recurs, reclamantul Q.Y., susținând că nu a fost niciodată sancționat contravențional pentru întârziere la prelungirea dreptului de ședere, că respingerea dreptului de ședere în România, pentru motivul întârzierii la prelungirea vizei de ședere de 26 de zile pe perioada 16 decembrie 2002 - 10 ianuarie 2003, este abuzivă, nefiind prevăzută expres de O.U.G. nr. 194/2002. Recursul este fondat. Prevederile art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, condiționează stabilirea domiciliului în România, pentru cetățenii străini, de o ședere temporară legală și continuă, de cel puțin 3 ani, în cazul celor căsătoriți cu cetățeni români și 6 ani, în cazul celorlalte categorii.

În cazul în speță, recurentul-reclamant a dovedit că se află în România de mai mult de 6 ani. Susținerea intimatei-pârâte potrivit căruia acesta a pierdut continuitatea dreptului de ședere pentru că în perioada 16 decembrie 2002 - 10 ianuarie 2003, a întârziat să solicite prelungirea vizei, nu poate fi reținută. Prevederile Legii nr. 482/2004, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 194/2002, la art. 70 ,stabilesc că „șederea va fi considerată legală, atunci când discontinuitățile între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere, sunt mai mici de 30 de zile consecutive și nu depășesc în total 90 de zile pe întreaga perioadă, chiar dacă au fost sancționați contravențional”.

Așa fiind, în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul nu avea o ședere legală în România de cel puțin 6 ani. Având în vedere cele mai sus expuse, se va admite recursul reclamantului, se va modifica sentința atacată, se va anula actul administrativ atacat și va fi obligată pârâta să emită o decizie de aprobare a cererii privind stabilirea domiciliului în România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Q.Y. împotriva sentinței civile nr. 1496 din 17 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința atacată și, în fond, admite acțiunea formulată de reclamantul Q.Y. Anulează actul cu nr. 219302/O.G./II din 29 martie 2004, emis de Autoritatea pentru Străini și obligă pe pârâtă să emită o decizie de aprobare a cererii reclamantului, privind stabilirea domiciliului în România. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2005.