ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 584/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul Y.L., cetățean chinez, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini, în prezent Oficiul Român pentru Imigrări, anularea deciziei administrative din 18 octombrie 2006 și obligarea pârâtei să-i aprobe stabilirea domiciliului în România. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că măsura respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România este nelegală și netemeinică, în raport cu condițiile în care s-a aflat, precum și faptul că, la data depunerii cererii, îndeplinea condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002.

Prin sentința civilă nr. 1682 din 14 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului Y.L., a anulat decizia din 18 octombrie 2006 emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini, pe care a obligat-o să emită o nouă decizie, prin care să aprobe cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a apreciat ca netemeinice susținerile pârâtei, potrivit cărora reclamantul nu a avut o ședere temporară legală pe teritoriul României, având discontinuități la prelungirea dreptului de ședere de 82 zile, din care 44 zile consecutive, în perioada 19 aprilie 2004-03 iunie 2004. Concluzia instanței de fond a avut în vedere o cauză soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 aprilie 2004, în care s-a reținut că motivele care au determinat întreruperea perioadei de ședere temporară între 19 iunie 2004 și 04 iunie 2004 sunt întemeiate și nu au fost reținute ca atare. Totodată, instanța de fond a mai arătat că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de O.U.G.

nr. 194/2002 pentru ca reclamantului să i se aprobe stabilirea domiciliului în România. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care au solicitat casarea acesteia și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Recurenții au precizat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 482/2004, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat de către recurenți că, așa cum rezultă din nota raport din 12 mai 2006, întocmită de lucrătorii Serviciului pentru Străini, între 17 aprilie 2001 (data expirării dreptului de ședere) și 15 mai 2001 (data depunerii cererii de prelungire), între 19 aprilie 2004 (data expirării dreptului de ședere) și 03 iunie 2004 (data depunerii cererii de prelungire) și 17 martie 2006 (data depunerii cererii de prelungire), reclamantul nu a avut drept de ședere, locuind ilegal pe teritoriul României. Conform art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, printre condițiile cumulative în stabilirea caracterului legal al șederii este prevăzută cerința ca discontinuitățile între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere să fie mai mici de 30 de zile consecutive și să nu depășească în total 90 de zile pe întreaga perioadă, chiar dacă solicitanții au fost sancționați contravențional.

Pentru perioada 19 aprilie 2004-04 iunie 2004 (data depunerii cererii de prelungire a dreptului de ședere) perioada de discontinuitate a depășit cele 30 de zile prevăzute de textul legal anterior citat, ea fiind de 44 de zile consecutive. Pe de altă parte, recurenții au arătat că nu pot achiesa la concluzia primei instanțe în sensul că discontinuitatea la perioada mai sus indicată este justificată de existența Dosarului nr. 2526/2004 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât redactarea deciziei în această cauză nu putea constitui un impediment la prelungirea dreptului de ședere temporară a intimatului-reclamant. La termenul de judecată din 15 februarie 2008, apărătorul intimatului-reclamant a precizat că acestuia i s-a aprobat cererea de stabilire a domiciliului în România.

Înalta Curte, având în vedere decizia din 24 septembrie 2007 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, prin care s-a admis cererea intimatului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile ca lipsite de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Oficiul Român pentru Imigrări și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 1692 din 14 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsite de interes. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2008.