ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 524/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1647 din 28 mai 2008, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu

pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări – Direcția Migrațiune, având ca obiect

obligarea pârâtei la acordarea dreptului de stabilire a domiciliului în

România, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2000,

republicată, potrivit cu care, străinilor de origine română, cum este cazul

său, li se poate aproba stabilirea domiciliului în România fără îndeplinirea

condițiilor de la art. 70 (lit. a)-e).

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că pentru a fi aprobată stabilirea domiciliului în

România a unui cetățean străin, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 70 și 72 din O.U.G. nr. 194/2000, republicată,

cu modificări, dar și condiția expresă și imperativă prevăzută de art. 69 alin.

(1) din același act normativ.

Potrivit acestui din urmă

text, străinul care cere acordarea unui drept de ședere permanentă trebuie să

fie titularul unui drept de ședere în România, condiție pe care reclamantul nu

o îndeplinește întrucât a intrat în țară în baza unei vize de scurtă ședere,

valabilă de la 1 iunie 2007, și până la 30 august 2007, fără posibilitatea

prelungirii și în plus a și părăsit teritoriul României la 15 septembrie 2007.

Instanța de fond a stabilit că

în aceste condiții comisia constituită la 4 ianuarie 2008, corect a apreciat că

reclamantul nu a îndeplinit și cerința art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

pentru care nu este prevăzută expres scutirea, relevantă fiind și împrejurarea

că din formularea textului invocat, rezultă că norma legală este permisivă, în

sensul că acordarea stabilirii domiciliului  în România la cererea unui străin

de origine română, cum este și reclamantul, nu se face automat ci pe baza

analizei comisiei, cu atribuții exprese acordate prin lege în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs reclamantul S.E., criticând-o ca fiind

netemeinică și nelegală.

În esență, prin motivele de

recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond în mod

greșit a apreciat că ar fi trebuit să dețină un drept de ședere, potrivit art. 69

din O.U.G. nr. 194/2000, și la momentul analizării cererii, întrucât nu a

indicat care este temeiul unei astfel de susțineri, câtă vreme textul invocat

se referă la existența dreptului de ședere numai la momentul formulării

cererii, ceea ce, în cazul său, s-a și întâmplat.

S-a mai susținut de către

recurent că în ciuda faptului că în adevăr, textul articolului 70 alin. (2)

este unul permisiv, instanța nu a observat că cererea sa trebuia admisă

întrucât nu există nici un impediment la admiterea ei.

În fine, recurentul a mai

arătat că nici comisia și nici instanța nu au ținut cont și de faptul că a

întrunit și condițiile prevăzute de art. 46 alin. (1)

5

lit. c)

(actualmente alin. (1)

6

), intimata omițând să se refere și la

împrejurarea că mama sa este în prezent cetățean român.

Intimatul - pârât Oficiul

Român pentru Imigrări a formulat în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale

recurentului, solicitând menținerea ca legală și temeinică a sentinței

recurate.

Intimatul a arătat că

recurentului i-a fost respins cererea formulată ca urmare a faptului că nu îndeplinea

condiția referitoare la deținerea unui drept de ședere temporară, de care nu

sunt scutiți străinii de origine română, cu atât mai mult cu cât acordarea

dreptului solicitat nu se face automat.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

sentința atacată în raport de prevederile legale aplicabile, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., de criticile recurentului, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dar și față de apărările intimatului-pârât,

reține că nu subzistă motive legale care să impună casarea sau modificarea

hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Din actele dosarului a

rezultat necontestat de ambele părți, că la data de 11 iulie 2007,

recurentul-reclamant S.E., născut în Republica Moldova, cetățean moldovean de

origine română, a solicitat acordarea dreptului de ședere permanentă în

România, stabilindu-se de autoritățile pârâte că acesta a intrat în România în

baza unei vize de scurtă ședere valabilă 1 iunie 2007 – 30 august 2007, iar la

data de 15 septembrie 2007 a părăsit teritoriul României.

Înalta Curte apreciază că nu

pot fi primite criticile recurentului - reclamant întrucât, după cum corect a

reținut și instanța de fond, refuzul autorităților pârâte de-a da curs și de a

soluționa favorabil cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă nu

este nici nejustificat și nici nelegal, nefiind emis cu exces de putere.

Măsura a fost dispusă în

temeiul art. 69 alin. (1) coroborat cu art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr.

194/2002.

Este adevărat că potrivit art.

70 alin. (2) din actul normativ indicat, străinilor de origine română sau

născuți în România, li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără

îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1) (lit. a)-e) al aceluiași

articol, dar în același timp este de menționat că acest text nu poate fi

aplicat și interpretat decât în coroborare cu prevederile art. 69 alin. (1) în

care se stabilește, cu valoare de regulă generală, că dreptul de ședere se

acordă la cerere, în condițiile legii, pe perioadă nedeterminată, străinilor

titulari ai unui drept de ședere.

Cum această din urmă

condiție nu a fost îndeplinită de către recurent, și scutirea de la

îndeplinirea ei nu este expres prevăzută, refuzul comisiei de specialitate, ale

cărei atribuții sunt tocmai de verificare și de apreciere asupra întrunirii

cumulative a tuturor condițiilor legale impuse în vederea acordării dreptului

solicitat, apare ca fiind justificat, cu atât mai mult cu cât, textul sus

arătat recunoaște acestei autorități dreptul de apreciere. Formularea textului

de lege evidențiază tocmai împrejurarea că dreptul de ședere permanentă, în

cazul străinilor de origine română, poate fi acordat fără îndeplinirea anumitor

cerințe, însă nu automat, ci în urma exercitării dreptului de apreciere de către

autoritatea abilitată în acest sens.

În fine, nefondate sunt și

criticile recurentului-reclamant vizând neanalizarea de către instanța de fond

a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 46 alin. (1)

5

lit. c)

din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât acest text ce reglementează obținerea vizei

de lungă ședere pentru reîntregirea familiei nu este incident în cauză deoarece

nu a rezultat din actele dosarului că recurentul ar fi formulat o cerere în

acest sens.

Față de cele mai sus

arătate, reținând că soluția instanței de fond este legală, Înalta Curte va

respinge ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva sentinței

civile nr. 1647 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2009.