ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.J. a chemat

în judecată Oficiul Român pentru Imigrări solicitând obligarea acesteia la

acordarea dreptului de ședere permanentă în România și anularea actului

administrativ nr. 2167849/TC /S2/D

3

din 29 mai 2008.

În motivarea cererii, reclamantul arată

că a venit în România la 27 decembrie 2000, cu viză eliberată de Ambasada

României din Chișinău, având ședere continuă și legală pe teritoriul României

în ultimii 5 ani, iar pârâtul a respins cererea de acordare a dreptului de

ședere permanentă în România pentru unicul motiv că în perioada 10 ianuarie 2003

– 3 noiembrie 2006 nu ar fi avut reglementat dreptul de ședere.

S-a arătat că viza de ieșire nr. 24/730320

din 12 februarie 2001 a fost contestată, iar prin sentința civilă nr. 1570 din

27 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea sa, sentință irevocabilă prin

nerecurare la 3 noiembrie 2006.

Prin sentința civilă nr. 399 din 3

februarie 2009, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul

de ședere permanentă în România.

În considerentele sentinței, se arată de

către instanța de fond că chiar dacă autoritatea pârâtă consideră că în

perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006, cât a fost soluționată

contestația împotriva vizei de ieșire și refuzului de prelungire a dreptului de

ședere pentru activități comerciale, nu a avut reglementat dreptul de ședere,

totuși instanța a hotărât irevocabil, că reclamantul îndeplinea la acea dată

condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere, iar viza de ie șire a fost

emisă nelegal, fiind obligată autoritatea pârâtă să reanalizeze cererea.

Au fost invocate dispozițiile art. 70

alin. (1) din O .U.G. nr. 194/2002 care indică condițiile ce trebuie

îndeplinite cumulativ și a apreciat că până la soluționarea irevocabilă a

cererii de acordare a statutului de refugiat, reclamantul avea reglementat

dreptul de ședere.

Instanța a analizat legalitatea și

temeinicia vizei de ieșire la momentul emiterii acesteia și constatând

nelegalitatea actului administrativ a obligat autoritatea pârâtă să reanalizeze

cererea reclamantului și instanța de fond a apreciat că nu se poate spune că pe

perioada desfășurării litigiului, reclamantul nu avea reglementată șederea, iar

art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede că o contestație formulată împotriva

deciziei de returnare și decizia de returnare sub escortă suspendă executarea

măsurii de îndepărtare.

Se consideră că chiar dacă viza de ieșire

a fost emisă anterior acestui act normativ, dar prin suspendarea de drept a

executării actului administrativ efectul a fost acela că a avut reglementat

dreptul de ședere, în condițiile în care pe parcursul soluționării cauzei, prin

care s-a solicitat anularea vizei de ieșire, a intrat în vigoare noul act

normativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs Oficiul Român pentru Imigrări considerând că sentința este nelegală și

netemeinică.

Se invocă faptul că hotărârea instanței

de fond a fost dată cu aplicarea greșită a O.U.G. nr. 194/2002, modificată și

completată de Legea nr. 56/2007.

Se arată, în motivele de recurs, că

cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă a fost respinsă pentru că

nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002

modificată și completată de Legea nr. 56/2007, pentru că prin sentința nr. 1570

din 27 iunie 2006, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului, a

dispus anularea vizei de ieșire nr. 730230 și a dispus obligarea pârâtei la

analizarea cererii reclamantului de prelungire a dreptului de ședere pentru

desfășurarea de activități comerciale.

În baza aceleiași hotărâri, reclamantului

i s-a prelungit dreptul de ședere de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2007,

astfel că la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere

permanentă în România cetățeanul străin era beneficiar al unui drept de ședere

temporară în scopul desfășurării de acte comerciale până la data de 2 noiembrie

2008.

Respingerea cererii de acordare, se

susține în motivele de recurs, s-a datorat faptului că reclamantul nu a avut

drept de ședere temporară în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, pentru

că dreptul său de ședere temporar i-a fost acordat de la data de 3 noiembrie 2006

la 2 noiembrie 2008.

S-a solicitat casarea sentinței,

reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

pentru următoarele considerente:

Reclamantul a solicitat, la 2 februarie 2008,

acordarea dreptului de ședere permanentă în România, dar cererea sa a fost

respinsă cu motivarea că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006 nu a

avut reglementat dreptul de ședere.

Condițiile în care se acordă drept de

ședere permanentă sunt prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002

cu modificările și completările ulterioare (devenit după republicare – art. 71

alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002), respectiv:

- șederea continuă și legală pe

teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii;

- șederea este continuă dacă perioada de

absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive și nu

depășește în total 10 luni;

- șederea este considerată legală dacă

împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe

teritoriul național.

Recurenta critică soluția instanței de

fond pentru că a considerat îndeplinită condiția privind șederea continuă.

De fapt, analiza îndeplinirii acestei condiții

este legată de efectele pe care sentința nr. 1570 din 27 iunie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, le-a

avut asupra situației reclamantului.

Acel litigiu a avut ca obiect anularea

vizei de ieșire nr. 730320/2001 dispusă împotriva reclamantului și a fost

înregistrat în anul 2002 dar a fost soluționat în 2006.

Prin sentința nr. 1570 din 27 iunie 2006

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a

anulat viza de ieșire nr. 24/730230 din 12 februarie 2001 și a obligat pârâta

să analizeze cererea reclamantului de prelungire a dreptului de ședere pentru

desfășurarea de activități comerciale.

Chiar în considerentele sentinței se arată

că reclamantul îndeplinea toate condițiile cerute de legislația în vigoare la

acel moment, respectiv reclamantul era asociat la o firmă înregistrată în

România.

Cu toate acestea, recurenta consideră că

reclamantul a beneficiat de drept de ședere temporară numai după soluționarea

irevocabilă a acelui litigiu, respectiv de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2008.

Însă, în raport de efectele hotărârii

judecătorești de anulare a vizei de ieșire a reclamantului și de condiția ca

șederea să fie considerată continuă (perioada de absență de pe teritoriul

României este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni),

refuzul autorității de acordare a dreptului de ședere permanent este

nejustificat.

De altfel, recurentul nici nu susține că

reclamantul ar fi lipsit de pe teritoriul României 6 luni consecutiv sau în

total 10 luni, ci că șederea sa a fost nelegală, adică nu avea un drept de

ședere temporar.

Nu se poate considera că pe durata

derulării litigiului care privea viza de ieșire și acordarea dreptului de

ședere, mai ales prin anularea vizei de ieșire, reclamantul nu a avut drept de

ședere în condițiile în care instanța constatat că îndeplinea la acea dată

(2006) condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere.

Și condiția ca șederea să fie legală este

îndeplinită în cazul reclamantului pentru că în ultimii 5 ani, nu s-a luat

împotriva sa nicio măsura de îndepărtare de pe teritoriul național.

Apreciind că soluția instanței de fond

este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20

din Legea nr. 554/2004, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Administrației și Internelor – Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței

civile nr. 399 din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

februarie 2010.