ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.J. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări solicitând obligarea acesteia la acordarea dreptului de ședere permanentă în România și anularea actului administrativ nr. 2167849/TC /S2/D 3 din 29 mai 2008. În motivarea cererii, reclamantul arată că a venit în România la 27 decembrie 2000, cu viză eliberată de Ambasada României din Chișinău, având ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, iar pârâtul a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru unicul motiv că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006 nu ar fi avut reglementat dreptul de ședere.

S-a arătat că viza de ieșire nr. 24/730320 din 12 februarie 2001 a fost contestată, iar prin sentința civilă nr. 1570 din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea sa, sentință irevocabilă prin nerecurare la 3 noiembrie 2006. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 399 din 3 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de ședere permanentă în România.

În considerentele sentinței, se arată de către instanța de fond că chiar dacă autoritatea pârâtă consideră că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006, cât a fost soluționată contestația împotriva vizei de ieșire și refuzului de prelungire a dreptului de ședere pentru activități comerciale, nu a avut reglementat dreptul de ședere, totuși instanța a hotărât irevocabil, că reclamantul îndeplinea la acea dată condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere, iar viza de ie șire a fost emisă nelegal, fiind obligată autoritatea pârâtă să reanalizeze cererea. Au fost invocate dispozițiile art. 70 alin. (1) din O .U.G. nr. 194/2002 care indică condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ și a apreciat că până la soluționarea irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat, reclamantul avea reglementat dreptul de ședere.

Instanța a analizat legalitatea și temeinicia vizei de ieșire la momentul emiterii acesteia și constatând nelegalitatea actului administrativ a obligat autoritatea pârâtă să reanalizeze cererea reclamantului și instanța de fond a apreciat că nu se poate spune că pe perioada desfășurării litigiului, reclamantul nu avea reglementată șederea, iar art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede că o contestație formulată împotriva deciziei de returnare și decizia de returnare sub escortă suspendă executarea măsurii de îndepărtare. Se consideră că chiar dacă viza de ieșire a fost emisă anterior acestui act normativ, dar prin suspendarea de drept a executării actului administrativ efectul a fost acela că a avut reglementat dreptul de ședere, în condițiile în care pe parcursul soluționării cauzei, prin care s-a solicitat anularea vizei de ieșire, a intrat în vigoare noul act normativ.

3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări considerând că sentința este nelegală și netemeinică. Se invocă faptul că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată de Legea nr. 56/2007. Se arată, în motivele de recurs, că cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă a fost respinsă pentru că nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 modificată și completată de Legea nr. 56/2007, pentru că prin sentința nr. 1570 din 27 iunie 2006, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului, a dispus anularea vizei de ieșire nr. 730230 și a dispus obligarea pârâtei la analizarea cererii reclamantului de prelungire a dreptului de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale.

În baza aceleiași hotărâri, reclamantului i s-a prelungit dreptul de ședere de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2007, astfel că la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România cetățeanul străin era beneficiar al unui drept de ședere temporară în scopul desfășurării de acte comerciale până la data de 2 noiembrie 2008. Respingerea cererii de acordare, se susține în motivele de recurs, s-a datorat faptului că reclamantul nu a avut drept de ședere temporară în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, pentru că dreptul său de ședere temporar i-a fost acordat de la data de 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2008. S-a solicitat casarea sentinței, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

4. Soluția instanței de recurs. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Reclamantul a solicitat, la 2 februarie 2008, acordarea dreptului de ședere permanentă în România, dar cererea sa a fost respinsă cu motivarea că în perioada 10 ianuarie 2003 – 3 noiembrie 2006 nu a avut reglementat dreptul de ședere. Condițiile în care se acordă drept de ședere permanentă sunt prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările și completările ulterioare (devenit după republicare – art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002), respectiv: - șederea continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii; - șederea este continuă dacă perioada de absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni; - șederea este considerată legală dacă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național. Recurenta critică soluția instanței de fond pentru că a considerat îndeplinită condiția privind șederea continuă. De fapt, analiza îndeplinirii acestei condiții este legată de efectele pe care sentința nr. 1570 din 27 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, le-a avut asupra situației reclamantului.

Acel litigiu a avut ca obiect anularea vizei de ieșire nr. 730320/2001 dispusă împotriva reclamantului și a fost înregistrat în anul 2002 dar a fost soluționat în 2006. Prin sentința nr. 1570 din 27 iunie 2006 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat viza de ieșire nr. 24/730230 din 12 februarie 2001 și a obligat pârâta să analizeze cererea reclamantului de prelungire a dreptului de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale. Chiar în considerentele sentinței se arată că reclamantul îndeplinea toate condițiile cerute de legislația în vigoare la acel moment, respectiv reclamantul era asociat la o firmă înregistrată în România.

Cu toate acestea, recurenta consideră că reclamantul a beneficiat de drept de ședere temporară numai după soluționarea irevocabilă a acelui litigiu, respectiv de la 3 noiembrie 2006 la 2 noiembrie 2008. Însă, în raport de efectele hotărârii judecătorești de anulare a vizei de ieșire a reclamantului și de condiția ca șederea să fie considerată continuă (perioada de absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni), refuzul autorității de acordare a dreptului de ședere permanent este nejustificat. De altfel, recurentul nici nu susține că reclamantul ar fi lipsit de pe teritoriul României 6 luni consecutiv sau în total 10 luni, ci că șederea sa a fost nelegală, adică nu avea un drept de ședere temporar.

Nu se poate considera că pe durata derulării litigiului care privea viza de ieșire și acordarea dreptului de ședere, mai ales prin anularea vizei de ieșire, reclamantul nu a avut drept de ședere în condițiile în care instanța constatat că îndeplinea la acea dată (2006) condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere. Și condiția ca șederea să fie legală este îndeplinită în cazul reclamantului pentru că în ultimii 5 ani, nu s-a luat împotriva sa nicio măsura de îndepărtare de pe teritoriul național. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor – Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 399 din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.