ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12797/2/2010 din data de 27 decembrie 2010, reclamantul C.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări anularea Deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de pârât prin care i-a fost respinsă cererea pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România și obligarea pârâtului la emiterea deciziei privind acordarea dreptului de ședere permanentă în România și a permisului de ședere permanentă cu obligarea la cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Adresa înregistrată sub nr. 2333098/S2/D3 din data de 11 noiembrie 2010, pârâtul i-a adus la cunoștință că cererea sa privind acordarea dreptului de ședere permanentă a fost respinsă întrucât nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, figurând ieșit din țară 1390 zile. Reclamantul a arătat că apreciază ca nelegală decizia respectivă întrucât șederea sa se circumscrie dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind în interesul statului român, astfel că nu se aplică dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) care condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă de o ședere continuă.

A mai arătat reclamantul că interesul statului român rezidă în faptul că este administrator al unei societăți comerciale ce produce profit pe teritoriul statului român și are angajați cetățeni români. 2. Hotărârea curții de apel Prin Sentința civilă nr. 5415 pronunțată la 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut următoarele: La data de 18 iunie 2010, reclamantul cetățean libanez s-a adresat Oficiului Român pentru Imigrări solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România, acesta aflându-se în evidențele Serviciului pentru Cetățenie State Terțe București, având prelungit dreptul de ședere temporară pentru „activități necomerciale" până la data de 29 martie 2011. Ca urmare a verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 71 din O.U.G.

nr. 194/2002, s-a constatat că acesta nu îndeplinește cerința" prevăzută la lit. a) pct. i, respectiv nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât figurează în evidența traficului de frontieră cu un număr de 1390 zile de absență de pe teritoriul României. Ca urmare, a reținut Curtea că în mod corect autoritatea pârâtă a respins cererea acestuia de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. Reclamantul invocă aplicarea, în ceea ce îl privește, a dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, arătând că șederea sa pe teritoriul României este în interesul Statului Român. A mai reținut Curtea că împrejurarea că cetățeanul străin este asociat al SC N.C.I.

SRL, ce desfășoară activități comerciale producătoare de profit pe teritoriul Românie și își îndeplinește obligațiile de natură fiscală la bugetul de stat nu este de natură a fi apreciată ca îndeplinind cerința prevăzută de art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002. În consecință, s-a apreciat că documentația întocmită de comisia constituită pentru avizarea cererii de acordare a dreptului de ședere, respectiv Raportul S/2360297 din 4 noiembrie 2010 și înscrisurile atașate, documente clasificate, nivel de secretizare „secret de serviciu", sunt de natură a crea convingerea instanței că Decizia de respingere a cererii reclamantului din data de 4 noiembrie 20011, comunicată cu Adresa nr. 2333098/S2/D3 din 11 noiembrie 2011, este legală și temeinică.

3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs C.A., criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurentul susține că în mod greșit s-a reținut că nu este în interesul statului român acordarea dreptului de ședere, în condițiile în care este asociat al SC. N.C.I. SRL ce desfășoară activități producătoare de profit pe teritoriul României, îndeplinindu-și obligațiile fiscale și toate taxele către statul roman, situație ce îl îndreptățește să invoce dispozițiile art. 71 alin 2 din O.U.G. 194/2002. Faptul că nu a avut posibilitatea să consulte documentele clasificate cu nivel de secretizare -"secret de serviciu" îl determină să se îndoiască de conținutul documentelor respective și de veridicitatea lor, situație ce poate fi asimilată unei încălcări a dreptului la apărare.

Recurentul apreciază ca fiind o situație obiectivă, pentru numărul mare de zile cât nu a fost pe teritoriul României, faptul că a plecat în interes de afaceri și a fost bolnav. 4. Apărările intimatului Prin întâmpinarea înregistrată la 18 octombrie 2012, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări (actual Inspectoratul General pentru Imigrări) de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă (actual, drept de ședere pe termen lung), formulată de către C.A., este legală și temeinică.

Aprecierea că șederea este în interesul statului român nu poate aparține decât acestuia prin instituțiile sale, și nu cetățeanului străin, și că nu se poate considera că acordarea dreptului de ședere pe termen lung este în interesul statului roman, fie și numai din prisma informațiilor clasificate care fac obiectul Raportului nr. S/2360297/04 noiembrie 2010 și a înscrisurilor atașate acestuia. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, în raport cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamat a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări - actual Inspectoratul General pentru Imigrări la acordarea dreptului de ședere permanentă și anularea Deciziei din 4 noiembrie 2010 prin care a fost respinsă cererea formulată în acest sens, pe motivul că nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ”i” din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant deoarece decizia prin care i-a fost respins dreptul de ședere permanentă nu reprezintă un refuz nejustificat al autorității pârâte, astfel cum este acesta definit de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții, respectiv: „ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori formulării cererii (lit. a)); fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membrii de familie ai cetățenilor români (lit. b)); fac dovada asigurării sociale de sănătate (lit. c)) ; d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii; e) cunosc limba română cel puțin la nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.

Din verificările efectuate a reieșit faptul că C.A. nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, în conformitate cu art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) din actul normativ menționat, întrucât în evidența traficului de frontieră figurează cu un număr de 1390 zile de absență de pe teritoriul României, situație necontestată de acesta. Soluția de respingere a acțiunii, pentru motivele pe larg expuse la pct. I.2 din decizie este împărtășită și de instanța de control judiciar. Recurentul-reclamant invocă aplicarea în ceea ce îl privește a dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, cu motivarea că șederea sa pe teritoriul României este în interesul statului român.

Așa cum a reținut și prima instanță, pe baza apărărilor formulate de pârât, împrejurarea că recurentul-reclamant, cetățean străin, este asociat și administrator al unei societăți comerciale, persoană juridică română, ce desfășoară activități producătoare de profit pe teritoriul României, nu poate fi interpretat ca înscriindu-se în sfera de aplicare a prevederilor indicate mai sus. Activitățile comerciale desfășurate sunt generatoare de profit pentru cetățeanul străin, iar în al doilea rând, îndeplinirea tuturor obligațiilor de natură fiscală la bugetul de stat reprezintă taxe și impozite percepute oricărui cetățean, deopotrivă român și străin, datorate tocmai pentru a putea desfășura activități comerciale pe teritoriul României.

Mai mult, criteriul principal ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere permanentă este durata șederii pe teritoriul Românei, legea limitând perioada de absență la 10 luni în total, pentru a se dovedi intenția străinului de a se stabili pe teritoriul unui stat. În ceea ce privește cererea de acces la documentele clarificate, nu se poate aprecia că este încălcat dreptul la un proces echilateral având în vedere dispozițiile legale incidente și faptul că cererea este judecată de un judecător imparțial. Analizând documentele cu caracter „secret” comunicate curții de apel și consultate cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, prima instanță a reținut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului ședere permanentă în România.

Astfel, măsura luată de intimatul-pârât a fost menținută de instanța de fond, care a respins acțiunea formulată de recurentul-reclamant, reținându-se că acesta nu întrunește condițiile prevăzute de textul de lege menționat, motiv pentru care în mod corect se reține în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanțiile împotriva arbitrariului ori abuzurilor, câtă vreme decizia Oficiului Român pentru Imigrări este supusă controlului instanței de judecată, iar autoritatea a pus la dispoziția magistratului documentele clasificate avute în vedere la respingerea cererii de ședere permanentă.

Trebuie avută în vedere și reglementarea în această materie a tratatelor și convențiilor internaționale la care România a aderat, privind libertatea de circulație și ședere, dar nu poate fi ignorată nici legislația țării care impune respectarea anumitor condiții care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată acorda dreptul de ședere permanentă, condiții pe care acesta nu le îndeplinește, așa încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului.

Astfel, în cauză, măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost administrate în condiții de contradictorialitate probe, pentru respectarea exigențelor unui proces echitabil. Astfel, în mod corect s-a apreciat că acordarea dreptului de ședere permanentă nu este în interesul statului român pentru argumentele expuse, precum și din perspectiva informațiilor clasificate depuse cu respectarea Legii nr. 182/2002, iar refuzul intimatei-pârâte conform Adresei din 4 noiembrie 2010 este justificat. 2. Temeiul juridic al soluției pronunțate în recurs Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.A. împotriva Sentinței nr. 5415 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ