ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

12797/2/2010 din data de 27 decembrie 2010, reclamantul C.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări anularea Deciziei din

data de 4 noiembrie 2010 emisă de pârât prin care i-a fost respinsă cererea

pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România și obligarea

pârâtului la emiterea deciziei privind acordarea dreptului de ședere permanentă

în România și a permisului de ședere permanentă cu obligarea la cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin Adresa înregistrată sub nr.

2333098/S2/D3 din data de 11 noiembrie 2010, pârâtul i-a adus la cunoștință că

cererea sa privind acordarea dreptului de ședere permanentă a fost respinsă

întrucât nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii

5 ani anteriori depunerii cererii, figurând ieșit din țară 1390 zile.

Reclamantul a arătat

că apreciază ca nelegală decizia respectivă întrucât șederea sa se circumscrie

dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind în interesul

statului român, astfel că nu se aplică dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a)

care condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă de o ședere continuă.

A mai arătat

reclamantul că interesul statului român rezidă în faptul că este administrator

al unei societăți comerciale ce produce profit pe teritoriul statului român și

are angajați cetățeni români.

de apel

Prin Sentința civilă

nr. 5415 pronunțată la 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, Curtea a reținut următoarele:

La data de 18 iunie

2010, reclamantul cetățean libanez s-a adresat Oficiului Român pentru Imigrări

solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România, acesta

aflându-se în evidențele Serviciului pentru Cetățenie State Terțe București,

având prelungit dreptul de ședere temporară pentru „activități

necomerciale" până la data de 29 martie 2011.

Ca urmare a

verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr.

194/2002, s-a constatat că acesta nu îndeplinește cerința" prevăzută la

lit. a) pct. i, respectiv nu a avut ședere temporară continuă pe teritoriul

României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât figurează în

evidența traficului de frontieră cu un număr de 1390 zile de absență de pe

teritoriul României.

Ca urmare, a reținut

Curtea că în mod corect autoritatea pârâtă a respins cererea acestuia de

acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

Reclamantul invocă

aplicarea, în ceea ce îl privește, a dispozițiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G.

nr. 194/2002, arătând că șederea sa pe teritoriul României este în interesul

Statului Român.

A mai reținut Curtea

că împrejurarea că cetățeanul străin este asociat al SC N.C.I. SRL, ce

desfășoară activități comerciale producătoare de profit pe teritoriul Românie

și își îndeplinește obligațiile de natură fiscală la bugetul de stat nu este de

natură a fi apreciată ca îndeplinind cerința prevăzută de art. 71 alin. (2) din

O.U.G. nr. 194/2002.

În consecință, s-a

apreciat că documentația întocmită de comisia constituită pentru avizarea

cererii de acordare a dreptului de ședere, respectiv Raportul S/2360297 din 4

noiembrie 2010 și înscrisurile atașate, documente clasificate, nivel de

secretizare „secret de serviciu", sunt de natură a crea convingerea

instanței că Decizia de respingere a cererii reclamantului din data de 4

noiembrie 20011, comunicată cu Adresa nr. 2333098/S2/D3 din 11 noiembrie 2011,

este legală și temeinică.

exercitată

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs C.A., criticând-o

pentru nelegalitate prin invocarea art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc.

civ.

Recurentul susține că

în mod greșit s-a reținut că nu este în interesul statului român acordarea

dreptului de ședere, în condițiile în care este asociat al SC. N.C.I. SRL ce

desfășoară activități producătoare de profit pe teritoriul României,

îndeplinindu-și obligațiile fiscale și toate taxele către statul roman,

situație ce îl îndreptățește să invoce dispozițiile art. 71 alin 2 din O.U.G.

194/2002.

Faptul că nu a avut

posibilitatea să consulte documentele clasificate cu nivel de secretizare

-"secret de serviciu" îl determină să se îndoiască de conținutul

documentelor respective și de veridicitatea lor, situație ce poate fi asimilată

unei încălcări a dreptului la apărare.

Recurentul apreciază

ca fiind o situație obiectivă, pentru numărul mare de zile cât nu a fost pe

teritoriul României, faptul că a plecat în interes de afaceri și a fost bolnav.

intimatului

Prin întâmpinarea

înregistrată la 18 octombrie 2012, intimatul Inspectoratul General pentru

Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, hotărârea Oficiului

Român pentru Imigrări (actual Inspectoratul General pentru Imigrări) de

respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă (actual,

drept de ședere pe termen lung), formulată de către C.A., este legală și

temeinică.

Aprecierea că șederea

este în interesul statului român nu poate aparține decât acestuia prin

instituțiile sale, și nu cetățeanului străin, și că nu se poate considera că

acordarea dreptului de ședere pe termen lung este în interesul statului roman,

fie și numai din prisma informațiilor clasificate care fac obiectul Raportului

nr. S/2360297/04 noiembrie 2010 și a înscrisurilor atașate acestuia.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, în raport cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat.

fapt și de drept relevante

Recurentul-reclamat a

învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect

obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări - actual Inspectoratul

General pentru Imigrări la acordarea dreptului de ședere permanentă și anularea

Deciziei din 4 noiembrie 2010 prin care a fost respinsă cererea formulată în

acest sens, pe motivul că nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 71 alin.

(1) lit. a) pct. ”i” din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în

România, republicată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile formulate

de recurentul-reclamant deoarece decizia prin care i-a fost respins dreptul de

ședere permanentă nu reprezintă un refuz nejustificat al autorității pârâte,

astfel cum este acesta definit de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere

permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc

cumulativ următoarele condiții, respectiv: „ședere continuă și legală pe

teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori formulării cererii (lit. a));

fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net

pe economie, cu excepția străinilor membrii de familie ai cetățenilor români

(lit. b)); fac dovada asigurării sociale de sănătate (lit. c)) ; d) fac dovada

deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii; e) cunosc limba română

cel puțin la nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională”.

Din verificările

efectuate a reieșit faptul că C.A. nu a avut ședere temporară continuă pe

teritoriul României, în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, în

conformitate cu art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) din actul normativ

menționat, întrucât în evidența traficului de frontieră figurează cu un număr

de 1390 zile de absență de pe teritoriul României, situație necontestată de

acesta.

Soluția de respingere

a acțiunii, pentru motivele pe larg expuse la pct. I.2 din decizie este

împărtășită și de instanța de control judiciar.

Recurentul-reclamant

invocă aplicarea în ceea ce îl privește a dispozițiilor art. 71 alin. (2) din

O.U.G. nr. 194/2002, cu motivarea că șederea sa pe teritoriul României este în

interesul statului român.

Așa cum a reținut și

prima instanță, pe baza apărărilor formulate de pârât, împrejurarea că

recurentul-reclamant, cetățean străin, este asociat și administrator al unei

societăți comerciale, persoană juridică română, ce desfășoară activități

producătoare de profit pe teritoriul României, nu poate fi interpretat ca

înscriindu-se în sfera de aplicare a prevederilor indicate mai sus.

Activitățile comerciale desfășurate sunt generatoare de profit pentru

cetățeanul străin, iar în al doilea rând, îndeplinirea tuturor obligațiilor de

natură fiscală la bugetul de stat reprezintă taxe și impozite percepute

oricărui cetățean, deopotrivă român și străin, datorate tocmai pentru a putea

desfășura activități comerciale pe teritoriul României.

Mai mult, criteriul

principal ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere permanentă este durata

șederii pe teritoriul Românei, legea limitând perioada de absență la 10 luni în

total, pentru a se dovedi intenția străinului de a se stabili pe teritoriul

unui stat.

În ceea ce privește

cererea de acces la documentele clarificate, nu se poate aprecia că este

încălcat dreptul la un proces echilateral având în vedere dispozițiile legale

incidente și faptul că cererea este judecată de un judecător imparțial.

Analizând documentele

cu caracter „secret” comunicate curții de apel și consultate cu respectarea

Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, prima instanță

a reținut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul

respingerii cererii de acordare a dreptului ședere permanentă în România.

Astfel, măsura luată

de intimatul-pârât a fost menținută de instanța de fond, care a respins

acțiunea formulată de recurentul-reclamant, reținându-se că acesta nu

întrunește condițiile prevăzute de textul de lege menționat, motiv pentru care

în mod corect se reține în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanțiile

împotriva arbitrariului ori abuzurilor, câtă vreme decizia Oficiului Român

pentru Imigrări este supusă controlului instanței de judecată, iar autoritatea

a pus la dispoziția magistratului documentele clasificate avute în vedere la

respingerea cererii de ședere permanentă.

Trebuie avută în

vedere și reglementarea în această materie a tratatelor și convențiilor

internaționale la care România a aderat, privind libertatea de circulație și

ședere, dar nu poate fi ignorată nici legislația țării care impune respectarea

anumitor condiții care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată

acorda dreptul de ședere permanentă, condiții pe care acesta nu le

îndeplinește, așa încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat

în drepturile sale recunoscute de lege.

În acest sens va fi

avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a

statuat că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de

siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului.

Astfel, în cauză,

măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața

căreia au fost administrate în condiții de contradictorialitate probe, pentru

respectarea exigențelor unui proces echitabil.

Astfel, în mod corect

s-a apreciat că acordarea dreptului de ședere permanentă nu este în interesul

statului român pentru argumentele expuse, precum și din perspectiva

informațiilor clasificate depuse cu respectarea Legii nr. 182/2002, iar refuzul

intimatei-pârâte conform Adresei din 4 noiembrie 2010 este justificat.

soluției pronunțate în recurs

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ va respinge recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.A. împotriva Sentinței nr. 5415 din 27 septembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ