ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1278/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1345 din 20 februarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul S.S.S., în contradictoriu cu pârâtul

Oficiul Român pentru Imigrări, a anulat hotărârea comunicată prin adresa nr.

2882477/S2/D3/04 februarie 2010 și a obligat pârâtul la emiterea Deciziei de

acordare a dreptului de ședere permanentă în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență că reclamantul S.S.S. a

formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2882477/S2/D3 din data de 04

februarie 2010 emise de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări prin care i s-a

respins cererea de acordarea a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României,

solicitând instanței acordarea dreptului de ședere permanentă.

De asemenea, s-a mai

reținut că, deși hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de

ședere permanentă în România comunicată prin adresa nr. 2882477 din 04

februarie 2010 este motivată de faptul că reclamantul prezintă pericol la

adresa ordinii publice și siguranței naționale, totuși pârâtul își bazează

soluția pe împrejurări de fapt care nu sunt în măsură prin ele însele să

conducă la concluzia existenței unui pericol pentru siguranța națională.

Constatându-se că

singurul considerent pentru care cererea reclamantului a fost respinsă, este

reprezentant de neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 71 lit. f) din

O.U.G. nr. 194/2002, motiv pentru care a apreciat că se impune anularea

deciziei și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere permanentă în

România.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București.

Criticile

recurentului au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., arătându-se în esență că instanța de fond a procedat nelegal

atunci când a analizat noțiunea de pericol pentru siguranța națională având ca

reper doar art. 3 din Legea nr. 51/1991 în care sunt enumerate exhaustiv

activitățile ce constituie „amenințări la adresa siguranței naționale a

României”. În opinia Ministerului Public se impunea ca noțiunea de siguranță

națională ce se regăsește în Legea nr. 51/1991 să fie reinterpretată prin

consacrarea constituțională a noii sintagme „securitate națională” care are în

mod evident un conținut mai larg, definind starea de legalitate, de echilibru

și stabilitate social-economică și politică necesară existenței și dezvoltării

statului național român ca stat suveran, unitar și independent. Toate acestea

presupun măsuri de prevenție și descurajare a unor acțiuni care vizează punerea

în pericol a acestor valori.

În speță,

intimatul-reclamant se găsește sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991

astfel că măsura luată de intimatul-pârât este în conformitate cu dispozițiile

art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România pe baza unor acte care descriu pericolul concret pe care străinul îl

reprezintă pentru securitatea națională. Mai mult, măsura dispusă se înscrie în

activitatea instituțiilor statului cu competențe în menținerea securității

statului în condițiile actuale când pe plan mondial s-au amplificat

amenințările și actele de terorism.

Prin întâmpinare,

intimatul S.S.S. - cetățean turc -, a solicitat menținerea ca legală și

temeinică a sentinței recurate, subliniind că refuzul acordării dreptului de

ședere permanentă în România este nejustificat, fiind sprijinit pe aprecieri

fără suport faptic care nu sunt de natură a demonstra că persoana sa constituie

pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Oficiul Român pentru

Imigrări și-a exprimat punctul de vedere asupra soluției pronunțate de Curtea

de Apel București, prin notele scrise depuse la dosar, considerând că informațiile

clasificate comunicate de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă

susțin pericolul concret pe care reclamatul îl prezintă pentru ordinea publică

și siguranța națională a României, astfel că se impune admiterea recursului și

modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, nefiind

îndeplinite toate cerințele prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea

dreptului de ședere temporară permanentă.

Examinând cauza, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare.

Din actele dosarului

se observă că reclamantul S.S.S. a contestat Decizia Oficiului Român pentru

Imigrări nr. 2882477/S2/D3 din data de 4 februarie 2010 prin care i s-a respins

cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, cu motivarea

că „prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională” și că deci

nu îndeplinește condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr.

194/2002 privind regimul străinilor în România.

Cetățeanul străin

și-a motivat acțiunea în contencios administrativ prin încălcarea dreptului la

un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului deoarece Decizia Oficiului Român pentru Imigrări nu arată elementele de

fapt și nu detaliază pericolul public pe care-l reprezintă persoana sa.

În spiritul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul

nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 octombrie

2006 în Cauza Kaya împotriva României - publicată în M. Of. nr. 213/2007 și

Hotărârea din 8 iunie 2006 în Cauza Lupșa împotriva României - publicată în M.

Of. nr. 30/2007), judecătorul fondului a examinat documentele „secret de stat”

pentru a se asigura că persoana împotriva căreia s-a luat măsura, care are la

bază motive de securitate națională, beneficiază de garanții împotriva

arbitrariului.

În concret refuzul de

acordare a dreptului de ședere permanentă în România cetățeanului turc S.S.S. a

fost fundamentată pe motive de securitate națională pe care autoritatea nu le

aduce la cunoștința persoanei în cauză, deci instanța de judecată învestită cu

controlul de legalitate a Deciziei Oficiului Român pentru Imigrări nu se putea

limita la o examinare formală a actului ci era datoare a verifica dacă persoana

prezintă într-adevăr un pericol pentru securitatea națională sau pentru ordinea

publică.

În urma verificării

actelor a concluzionat că nu se confirmă neîndeplinirea condiției prevăzute la

lit. f) a art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările și

completările ulterioare potrivit căreia străinul care solicită acordarea

dreptului de ședere permanentă trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe

condiții printre care și aceea „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și

siguranța națională”.

Înalta Curte

împărtășește abordarea și concluzia instanței de fond, care a procedat corect

raportându-se la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța

națională a României, fiind nerelevantă analiza terminologiei corecte în opinia

recurentului, câtă vreme chiar prevederea legală în discuție

[

art. 71 lit. f) din

O.U.G. nr. 194/2002 folosește sintagma „siguranța națională”

]

.

S-a constatat că nu

există motive pentru reformarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel

București, astfel că văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

Sentinței nr. 1345 din 20 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 martie 2012.

Procesat de GGC - AS