ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1278/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1345 din 20 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.S.S., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, a anulat hotărârea comunicată prin adresa nr. 2882477/S2/D3/04 februarie 2010 și a obligat pârâtul la emiterea Deciziei de acordare a dreptului de ședere permanentă în favoarea reclamantului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență că reclamantul S.S.S. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2882477/S2/D3 din data de 04 februarie 2010 emise de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări prin care i s-a respins cererea de acordarea a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, solicitând instanței acordarea dreptului de ședere permanentă.

De asemenea, s-a mai reținut că, deși hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România comunicată prin adresa nr. 2882477 din 04 februarie 2010 este motivată de faptul că reclamantul prezintă pericol la adresa ordinii publice și siguranței naționale, totuși pârâtul își bazează soluția pe împrejurări de fapt care nu sunt în măsură prin ele însele să conducă la concluzia existenței unui pericol pentru siguranța națională. Constatându-se că singurul considerent pentru care cererea reclamantului a fost respinsă, este reprezentant de neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, motiv pentru care a apreciat că se impune anularea deciziei și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere permanentă în România.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Criticile recurentului au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., arătându-se în esență că instanța de fond a procedat nelegal atunci când a analizat noțiunea de pericol pentru siguranța națională având ca reper doar art. 3 din Legea nr. 51/1991 în care sunt enumerate exhaustiv activitățile ce constituie „amenințări la adresa siguranței naționale a României”. În opinia Ministerului Public se impunea ca noțiunea de siguranță națională ce se regăsește în Legea nr. 51/1991 să fie reinterpretată prin consacrarea constituțională a noii sintagme „securitate națională” care are în mod evident un conținut mai larg, definind starea de legalitate, de echilibru și stabilitate social-economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar și independent.

Toate acestea presupun măsuri de prevenție și descurajare a unor acțiuni care vizează punerea în pericol a acestor valori. În speță, intimatul-reclamant se găsește sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991 astfel că măsura luată de intimatul-pârât este în conformitate cu dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România pe baza unor acte care descriu pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru securitatea națională. Mai mult, măsura dispusă se înscrie în activitatea instituțiilor statului cu competențe în menținerea securității statului în condițiile actuale când pe plan mondial s-au amplificat amenințările și actele de terorism.

Prin întâmpinare, intimatul S.S.S. - cetățean turc -, a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, subliniind că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă în România este nejustificat, fiind sprijinit pe aprecieri fără suport faptic care nu sunt de natură a demonstra că persoana sa constituie pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Oficiul Român pentru Imigrări și-a exprimat punctul de vedere asupra soluției pronunțate de Curtea de Apel București, prin notele scrise depuse la dosar, considerând că informațiile clasificate comunicate de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă susțin pericolul concret pe care reclamatul îl prezintă pentru ordinea publică și siguranța națională a României, astfel că se impune admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite toate cerințele prevăzute de O.U.G.

nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de ședere temporară permanentă. Examinând cauza, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare. Din actele dosarului se observă că reclamantul S.S.S. a contestat Decizia Oficiului Român pentru Imigrări nr. 2882477/S2/D3 din data de 4 februarie 2010 prin care i s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, cu motivarea că „prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională” și că deci nu îndeplinește condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Cetățeanul străin și-a motivat acțiunea în contencios administrativ prin încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece Decizia Oficiului Român pentru Imigrări nu arată elementele de fapt și nu detaliază pericolul public pe care-l reprezintă persoana sa. În spiritul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 octombrie 2006 în Cauza Kaya împotriva României - publicată în M. Of. nr. 213/2007 și Hotărârea din 8 iunie 2006 în Cauza Lupșa împotriva României - publicată în M. Of. nr. 30/2007), judecătorul fondului a examinat documentele „secret de stat” pentru a se asigura că persoana împotriva căreia s-a luat măsura, care are la bază motive de securitate națională, beneficiază de garanții împotriva arbitrariului.

În concret refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă în România cetățeanului turc S.S.S. a fost fundamentată pe motive de securitate națională pe care autoritatea nu le aduce la cunoștința persoanei în cauză, deci instanța de judecată învestită cu controlul de legalitate a Deciziei Oficiului Român pentru Imigrări nu se putea limita la o examinare formală a actului ci era datoare a verifica dacă persoana prezintă într-adevăr un pericol pentru securitatea națională sau pentru ordinea publică. În urma verificării actelor a concluzionat că nu se confirmă neîndeplinirea condiției prevăzute la lit. f) a art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările și completările ulterioare potrivit căreia străinul care solicită acordarea dreptului de ședere permanentă trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții printre care și aceea „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.

Înalta Curte împărtășește abordarea și concluzia instanței de fond, care a procedat corect raportându-se la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României, fiind nerelevantă analiza terminologiei corecte în opinia recurentului, câtă vreme chiar prevederea legală în discuție [ art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 folosește sintagma „siguranța națională” ] . S-a constatat că nu există motive pentru reformarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, astfel că văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței nr. 1345 din 20 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2012. Procesat de GGC - AS