ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3888/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.H. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul, să dispună anularea hotărârii din 23 aprilie 2009 și pronunțarea unei hotărâri prin care să se aprobe stabilirea domiciliului său în România. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în decizia de respingere a cererii a indicat temeiul de drept art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată. Reclamantul nu a întreprins acțiuni care să pună în pericol siguranța națională și nici nu consideră că este un pericol public.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4371 din 08 decembrie 2009, a admis contestația formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii comunicată prin adresa din 23 aprilie 2009 și obligând pârâtul să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că hotărârea de respingerea a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru motivul că reclamantul prezintă pericol la adresa siguranței naționale nu are bază împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de condiție. A mai reținut că neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 71 lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 a fost singurul considerent pentru care cererea a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări, susținând, în esență, următoarele critici: Aprecierea instanței de fond în sensul că hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România a reclamantului-intimat, nu are la bază împrejurări obiective este eronată, întrucât această măsură a fost dispusă în temeiul art. 74 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, având la bază informații ce au caracter „secret” fiind întemeiată pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din același act normativ.

Pe de altă parte recurentul susține că prin sentința criticată a fost încălcat principiul prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu au fost solicitate lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a actului clasificat, cu privire la împrejurările obiective care au fundamentat susținerea în sensul că intimatul-reclamant prezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul art. 304 1 , Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins având în vedere următoarele considerente: Instanța de fond a constatat corect nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă reținând că la data cererii de stabilire a domiciliului în România, intimatul îndeplinea condiția legală prevăzută de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicat, respectiv faptul că invocarea acestui motiv pentru refuzul autorității pârâte, nu are la bază împrejurări obiective care să-l justifice.

Susținerile autorității recurente cu privire la neîndeplinirea rolului activ al judecătorului prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu pot fi reținute, fiind nefondate. Astfel cum rezultă din motivarea sentinței atacate, instanța de fond a analizat întregul material probator administrat în cauză, inclusiv documentele clasificate, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, documente verificate în aceleași condiții și de către instanța de recurs. În ceea ce privește susținerile cu privire la obligația instanței de a solicita lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a actului clasificat, Curtea le apreciază ca fiind nefondate, această obligație revenind în fapt instituției recurente întrucât refuzul acesteia privind acordarea dreptului de ședere permanentă intimatului, respectiv adresa din data de 23 aprilie 2009, având la bază acest document.

În consecință, având în vedere considerentele expuse, sentința recurată este legală și temeinică, neputând fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare recursul formulat va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 4371 din 08 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.