ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3888/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul B.H. a chemat în judecată Oficiul

Român pentru Imigrări, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul, să

dispună anularea hotărârii din 23 aprilie 2009 și pronunțarea unei hotărâri prin

care să se aprobe stabilirea domiciliului său în România.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în decizia de respingere a cererii a indicat temeiul de

drept art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată.

Reclamantul nu a întreprins

acțiuni care să pună în pericol siguranța națională și nici nu consideră că este

un pericol public.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

4371 din 08 decembrie 2009, a admis contestația formulată de reclamant, dispunând

anularea hotărârii comunicată prin adresa din 23 aprilie 2009 și obligând pârâtul

să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că hotărârea de respingerea a cererii de acordare a

dreptului de ședere permanentă în România pentru motivul că reclamantul prezintă

pericol la adresa siguranței naționale nu are bază împrejurări obiective care să

fundamenteze o astfel de condiție.

A mai reținut că neîndeplinirea

condiției prevăzute la art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 a fost singurul considerent

pentru care cererea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări,

susținând, în esență, următoarele critici:

Aprecierea instanței de

fond în sensul că hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere

permanentă în România a reclamantului-intimat, nu are la bază împrejurări obiective

este eronată, întrucât această măsură a fost dispusă în temeiul art. 74 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată,

având la bază informații ce au caracter „secret” fiind întemeiată pe dispozițiile

art. 71 alin. (1) lit. f) din același act normativ.

Pe de altă parte recurentul

susține că prin sentința criticată a fost încălcat principiul prevăzut de dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu au fost solicitate lămuriri suplimentare

de la instituția emitentă a actului clasificat, cu privire la împrejurările obiective

care au fundamentat susținerea în sensul că intimatul-reclamant prezintă un pericol

pentru ordinea publică și siguranța națională.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Analizând sentința atacată

în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente în cauză, cât

și în temeiul art. 304

1

, Înalta Curte constată că recursul formulat în

cauză este nefondat, urmând a fi respins având în vedere următoarele considerente:

Instanța de fond a constatat

corect nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă reținând

că la data cererii de stabilire a domiciliului în România, intimatul îndeplinea

condiția legală prevăzută de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicat, respectiv faptul

că invocarea acestui motiv pentru refuzul autorității pârâte, nu are la bază împrejurări

obiective care să-l justifice.

Susținerile autorității

recurente cu privire la neîndeplinirea rolului activ al judecătorului prevăzut de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu pot fi reținute, fiind nefondate.

Astfel cum rezultă din

motivarea sentinței atacate, instanța de fond a analizat întregul material probator

administrat în cauză, inclusiv documentele clasificate, cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, documente verificate

în aceleași condiții și de către instanța de recurs.

În ceea ce privește susținerile

cu privire la obligația instanței de a solicita lămuriri suplimentare de la instituția

emitentă a actului clasificat, Curtea le apreciază ca fiind nefondate, această obligație

revenind în fapt instituției recurente întrucât refuzul acesteia privind acordarea

dreptului de ședere permanentă intimatului, respectiv adresa din data de 23

aprilie 2009, având la bază acest document.

În consecință, având în

vedere considerentele expuse, sentința recurată este legală și temeinică, neputând

fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc.

civ.

Astfel fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare recursul formulat

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 4371 din 08 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2010.