ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 267/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, reclamantul K.N. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând obligarea acestuia la acordarea dreptului de ședere permanentă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că cererea sa de acordare a dreptului de ședere permanentă fost soluționată nefavorabil prin adresa cu nr. 2172100/TD/S.2/D3 din 19 martie 2009, cu motivarea că nu îndeplinește prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, invocându-se un act cu caracter secret, fără să se arate care sunt împrejurările reale care a determinat autoritatea pârâtă să aprecieze în acest fel.

Prin întâmpinare, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, depunând actele care au stat la baza emiterii adresei nr. 2172100/TD/S.2/D3 din 19 martie 2009. Prin Sentința civilă nr. 136 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâtul să încuviințeze cererea de ședere în România formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și Oficiul Român pentru Imigrări, iar prin Decizia civilă nr. 5621 din 08 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, reținând că potrivit art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, legiuitorul a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea Curții de Apel București pentru soluționarea în primă instanță a acestor acțiuni. 2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4008 din 19 octombrie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamantul K.N., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și a obligat pârâtul să acorde reclamantului drept de ședere permanentă pe teritoriul României.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că, din punct de vedere formal, adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, fără să arate motivele de fapt, astfel că adresa apare ca fiind nemotivată, întrucât reclamantul nu a putut cunoaște care a fost motivul real al respingerii cererii sale. Curtea de Apel a constatat că pârâtul nu a adus nicio dovadă și nici nu a precizat care sunt motivele pentru care s-a considerat că reclamantul ar prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională a României, iar adresa emisă de Serviciul Român de Informații nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 care a stat la baza respingerii cererii reclamantului nu a fost depusă la dosarul cauzei, astfel că instanța a fost în imposibilitatea de a analiza concret motivul refuzului.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că refuzul acordării dreptului de ședere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanță cu art. 12 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008, prin care s-a statuat că deciziile de returnare se emit în formă scrisă și trebuie să conțină motivele de fapt și de drept.

Concluzionând, prima instanța a constatat că, în contextul în care, la data de 13 octombrie 2008, când s-a prelungit dreptul de ședere temporară, s-a apreciat că reclamantul îndeplinește condițiile cu privire la intrarea în România, deci inclusiv condiția că nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică, prelungindu-i-se acest drept până la data de 12 octombrie 2009, astfel că nu există niciun motiv în a considera că la data de 10 martie 2009, făcându-se analiza unei cereri formulate anterior prelungirii dreptului de ședere, reclamantul ar prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța României. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări și s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru să sentința a fost dată fără analiza tuturor mijloacelor de probă administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, respectiv adresa emisă de Serviciul Român de Informații nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 având caracter secret de stat, nivel de secretizare SECRET. S-a arătat că instanța de fond a reținut în hotărâre că recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul aprecierii că reclamantul prezintă pericol pentru ordine publică și siguranță națională și că nu a fost prezentată instanței adresa care a stat la baza deciziei atacate, caz în care instanța „ar fi putut administra proba cu păstrarea secretului, în virtutea autorizației ORNISS, potrivit H.G.

nr. 585/2002 în contextul în care, prin Încheierea de ședință din data de 8 iunie 2010, s-a pus în vedere pârâtului să depună la persoana autorizată documentația avută în vedere la emiterea adresei”. Se invocă faptul că documentele sunt de stat, nivelul SECRET au fost înaintate C.A.B. - Compartimentul Documente Clasificate prin adresa nr. 02302038 din 24 august 2010, iar la acest compartiment înscrisurile clasificate au fost primite și înregistrate la data de 30 august 2010, astfel că această probă a fost depusă de instituția recurentă, iar judecătorul a avut posibilitatea să o consulte. Pentru a pronunța o hotărâre temeinică și legală instanța trebuia să manifeste rol activ și avea posibilitatea să administreze orice mijloc de probă, mai ales că în cauză decizia contestată s-a întemeiat pe un document clasificat, ce urmează un regim special privind manipularea, transportul și transmiterea.

Instanța a pronunțat hotărârea fără a soluționa fondul cauzei pentru că tocmai înscrisul cu caracter secret ce nu a fost analizat de instanță a stat la baza respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. S-a considerat că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că refuzul este nejustificat întrucât autoritatea nu a motivat decizia de refuz și nu a dovedit motivul nemotivării câtă vreme Oficiul Român pentru Imigrări a depus documentele clasificate, iar judecătorul fondului avea posibilitatea să analizeze în concret motivul refuzului autorității.

Totodată, s-a reținut că instanța de fond în mod eronat a reținut un comportament contradictoriu referitor la situația dreptului de ședere al reclamantei pe teritoriul României pentru că deși existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională constituie un motiv de respingere atât a cererilor de acordare a dreptului de ședere temporară și a celui permanent, între cele două instituții sunt diferențe semnificative. Titularul unui drept de ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români, respectiv poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru U.E. fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, astfel că este firesc ca obținerea dreptului de ședere permanentă să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară.

Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente: Instanța de fond a admis cererea reclamantului de obligare a Oficiului Român pentru Imigrări de a-i acorda dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României invocând, între altele și faptul că refuzul acordării acestui drept de ședere permanent a fost justificat de o adresă (nr. 080892 din 24 noiembrie 2008 emisă de S.R.I.), adresă care nu ar fi fost depusă la dosar, deși s-a solicitat aceasta printr-o încheiere din 8 iunie 2010, cu respectarea prevederilor H.G.

nr. 585/2002. În fața instanței de recurs au fost prezentate înscrisuri din care rezultă că adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a Serviciului Român de Informații - Secretariatul General a fost înregistrată la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București sub nr. 044 din 26 august 2010, iar la data de 28 martie 2011 se aflau în custodia aceluiași compartiment, astfel cum rezultă din adresa nr. 2/3974 din 28 martie 2011 emisă de C.A.B. - Cabinetul Președintelui. În condițiile în care instanța de fond a apreciat că pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări nu a făcut demersurile impuse de H.G. nr. 585/2002 pentru a se depune adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I. care a fost invocată ca motiv de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, față de dovezile prezentate se constată că aprecierile instanței de fond nu sunt susținute de înscrisurile depuse.

Sentința nr. 4008 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost pronunțată la 19 octombrie 2010, iar adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I. a fost depusă la Compartimentul Informații Clasificate al C.A.B. încă din data de 26 august 2010, cu mult înainte de pronunțarea soluției de către instanța de fond. Mai mult, instanța de fond a apreciat că datorită neadministrării probei în fața acestei instanțe, se află în imposibilitatea de a analiza concret motivul refuzului și de aceea, am fi în prezența unui refuz nejustificat al autorității publice.

Dar în raport de probele administrate nu se poate considera refuz nejustificat pentru că înscrisul a fost depus, conform legii, la Curtea de Apel București cu mult înainte de soluționarea cauzei pe fond dar, probabil a existat o necomunicare a acestui aspect către judecătorul fondului, cu atât mai mult cu cât cauza a fost repartizată inițial unui judecător care nu deținea certificat ORMISS și a fost repartizat ulterior unui judecător care deținea un astfel de certificat. De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. La rejudecare, se va solicita depunerea înscrisurilor ce au stat la baza refuzului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, iar depunerea adresei nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I.

se face cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002. Instanța de rejudecare va avea în vedere și celelalte critici din motivele de recurs referitoare la condițiile și efectele acordării dreptului de ședere temporară și a dreptului de ședere permanentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva Sentinței nr. 4008 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.