ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4022/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

instanței de fond

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări,

anularea Hotărârii nr. 2173619/MC/S2/D3 și acordarea dreptului de ședere

permanentă în România.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că decizia de respingere a cererii nu a fost motivată și

nu a fost adusă nici o probă în susținerea refuzului de a i se aproba cererea,

fiind indicat doar temeiul de drept art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002

republicată.

de fond

Prin Sentința nr.

3532 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel București a admis contestația

formulată de reclamant, a anulat Decizia comunicată prin Adresa nr.

2173619/MC/S2/D3 și a obligat pârâtul la acordarea dreptului de ședere

permanentă în România a reclamantului.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a constatat că hotărârea de respingere a cererii de

acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru motivul că

reclamantul prezintă pericol la adresa siguranței naționale nu are la bază

împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de concluzie.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 3532 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Oficiul Român pentru

Imigrări, sentință pe care o apreciază ca netemeinică și nelegală.

În motivele de recurs

este criticată soluția instanței de fond deoarece refuzul Oficiului Român

pentru Imigrări de a acorda reclamantului drept de ședere permanentă în România

a avut la bază informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin

Adresa nr. 069184 din 23 februarie 2009, măsură întemeiată pe art. 71 alin. (1)

lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Se invocă și faptul

că anterior reclamantul a mai formulat o cerere de acordare a dreptului de

ședere permanentă pe teritoriul României, cerere respinsă de autoritatea

recurentă prin Adresa nr. 55194 din 2 mai 2007 tot pentru același considerent,

respectiv că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională, însă prin Sentința civilă nr. 2954 din 21 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3786 din 30 octombrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația reclamantului a fost respinsă

ca neîntemeiată.

Deși acest lucru a

fost adus la cunoștința instanței de fond (refuzul de acordare a dreptului de ședere

permanentă a fost considerat justificat, sentința rămânând definitivă la 30

octombrie 2008), reclamantul a formulat o nouă cerere la 25 noiembrie 2008 și

s-a considerat că refuzul de acordare pentru această nouă cerere este

nejustificat, dar fără a cere lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a

actului clasificat cu privire la împrejurările care au fundamentat susținerea

că reclamantul reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională.

S-a solicitat, în

principal admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii

contestației formulate de reclamant, iar, în subsidiar, admiterea recursului,

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Intimatul-reclamant

D.M. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat

deoarece O.U.G. nr. 194/2002 este o lege specială în raport cu legea generală a

siguranței naționale și recurenta nu se poate prevala de prevederile Legii nr.

51/1991 în îngrădirea drepturilor sale recunoscute de legea specială.

A fost invocată

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lupșa și Kaya

împotriva României) și a Curții Constituționale (Decizia nr. 763/2006).

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de

Casație și Justiție va admite recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Reclamantul a

formulat cerere pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România la

25 noiembrie 2008, cerere respinsă în temeiul art. 74 alin. (1) lit. f) din

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în baza

informațiilor transmise de Serviciul Român de Informații prin Adresa nr. 069184

din 23 februarie 2009 și a raportului întocmit de Comisia constituită din

cadrul Oficiului Român pentru Imigrări deoarece acesta ar prezenta pericol la

adresa siguranței naționale.

Acesta este cetățean

turc și beneficiază de drept de ședere în România, ultima prelungire fiind

acordată la 15 aprilie 2008 până la 15 aprilie 2011.

Instanța de fond,

fără a motiva în fapt și în drept, cu nerespectarea prevederilor art. 261 C.

proc. civ., soluția a admis cererea reclamantului și a anulat actul atacat,

obligând pârâtul să-i acorde reclamantului drept de ședere permanentă în

România.

Este adevărat că

actele depuse la dosar sunt acte clasificate „secret” și „secret de serviciu”

dar aceasta nu scutește instanța de a motiva hotărârea pe care o dă.

Referitor la actul

atacat în prezenta cauză, refuzul autorităților competente a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România.

Potrivit art. 71

alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002: „(1) Dreptul de ședere permanentă se acordă

străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ

următoarele condiții:

a) au avut o ședere

continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii

cererii, astfel:

(i) șederea va fi

considerată continuă atunci când perioada de absență de pe teritoriul României

este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni;

(ii) șederea va fi

considerată legală atunci când împotriva străinului nu a fost dispusă nicio

măsură de îndepărtare de pe teritoriul național;

(iii) la stabilirea

perioadei de ședere continuă și legală se ia în calcul jumătate din perioada de

ședere în scop de studii;

(iv) la stabilirea

perioadei de ședere continuă și legală nu se ia în calcul șederea conferită de

viza diplomatică sau de serviciu și nici șederea obținută pentru desfășurarea

de activități ca lucrător sezonier;

b) fac dovada

deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe

economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;

c) fac dovada

asigurării sociale de sănătate;

d) fac dovada

deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii;

e) cunosc limba

română cel puțin la un nivel satisfăcător;

f) nu prezintă

pericol pentru ordinea publică și siguranța națională."

Prin urmare, între

celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru acordarea dreptului de ședere

permanentă se reia și condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională.

Instanța de fond a

apreciat că refuzul autorității este nejustificat pentru că a anulat actul prin

care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă.

Însă, probatoriul

administrat demonstrează că refuzul pârâtului nu este nejustificat deoarece,

din actele depuse la dosar, s-a putut constata fapte ale reclamantului care pot

reprezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În contestația

adresată instanței de fond, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de

apărare pentru că nu cunoaște motivele care au stat la baza refuzului, dar nici

reclamantul și nici avocatul său nu a făcut dovada că ar fi o persoană

autorizată sau să-i permită accesul la documentele clasificate secret de stat

conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecția

informațiilor clasificate.

De altfel, chiar

intimatul-reclamant în întâmpinarea depusă în fața instanței de recurs face

referire la Decizia nr. 763/2006 a Curții Constituționale care a reținut că

„prin aplicarea corectă a legislației în materie, exercitarea efectivă și

concretă a dreptului de acces liber la instanță și a dreptului la apărare este

asigurată potrivit exigențelor normelor constituționale și convenționale”.

Ar trebui remarcat

faptul că și anterior reclamantul a formulat o contestație împotriva refuzului

autorității competente de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România în

anul 2007 iar contestația a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2954 din 21

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3786

din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, și la nici o lună, respectiv la 25

noiembrie 2008, reclamantul a formulat o nouă cerere de acordare a dreptului de

ședere permanentă în România.

Deși

intimatul-reclamantul a făcut referire și la Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, se constată că în Cauza Lupșa împotriva României s-a

statuat că nici o dispoziție din Convenție nu garantează, ca atare, nici un

drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite țări și

că numai excluderea unei persoane dintr-o țară în care locuiesc rudele sale

apropiate poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții de

familie, așa cum este el protejat de art. 8 parag. 1 din Convenție.

În cazul

reclamantului nu se pune în discuție încălcarea unui asemenea drept deoarece

beneficiază de un drept de ședere legală până în anul 2011, drept care, dacă

îndeplinește condițiile legale, poate fi prelungit.

De aceea, constatând

că refuzul autorității de a nu acorda dreptul de ședere permanentă

reclamantului este justificat deoarece din probele aflate la dosar există

indicii că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională.

În baza art. 312 C.

proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis

recursul, va fi modificată sentința și va fi respinsă acțiunea reclamantului ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva Sentinței nr. 3532 din 27

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2010.