ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4022/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, anularea Hotărârii nr. 2173619/MC/S2/D3 și acordarea dreptului de ședere permanentă în România. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că decizia de respingere a cererii nu a fost motivată și nu a fost adusă nici o probă în susținerea refuzului de a i se aproba cererea, fiind indicat doar temeiul de drept art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată.

2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3532 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel București a admis contestația formulată de reclamant, a anulat Decizia comunicată prin Adresa nr. 2173619/MC/S2/D3 și a obligat pârâtul la acordarea dreptului de ședere permanentă în România a reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a constatat că hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România pentru motivul că reclamantul prezintă pericol la adresa siguranței naționale nu are la bază împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de concluzie. 3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 3532 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări, sentință pe care o apreciază ca netemeinică și nelegală.

În motivele de recurs este criticată soluția instanței de fond deoarece refuzul Oficiului Român pentru Imigrări de a acorda reclamantului drept de ședere permanentă în România a avut la bază informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin Adresa nr. 069184 din 23 februarie 2009, măsură întemeiată pe art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Se invocă și faptul că anterior reclamantul a mai formulat o cerere de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, cerere respinsă de autoritatea recurentă prin Adresa nr. 55194 din 2 mai 2007 tot pentru același considerent, respectiv că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, însă prin Sentința civilă nr. 2954 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3786 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Deși acest lucru a fost adus la cunoștința instanței de fond (refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă a fost considerat justificat, sentința rămânând definitivă la 30 octombrie 2008), reclamantul a formulat o nouă cerere la 25 noiembrie 2008 și s-a considerat că refuzul de acordare pentru această nouă cerere este nejustificat, dar fără a cere lămuriri suplimentare de la instituția emitentă a actului clasificat cu privire la împrejurările care au fundamentat susținerea că reclamantul reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. S-a solicitat, în principal admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii contestației formulate de reclamant, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Intimatul-reclamant D.M. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece O.U.G. nr. 194/2002 este o lege specială în raport cu legea generală a siguranței naționale și recurenta nu se poate prevala de prevederile Legii nr. 51/1991 în îngrădirea drepturilor sale recunoscute de legea specială. A fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lupșa și Kaya împotriva României) și a Curții Constituționale (Decizia nr. 763/2006). 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Reclamantul a formulat cerere pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România la 25 noiembrie 2008, cerere respinsă în temeiul art. 74 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în baza informațiilor transmise de Serviciul Român de Informații prin Adresa nr. 069184 din 23 februarie 2009 și a raportului întocmit de Comisia constituită din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări deoarece acesta ar prezenta pericol la adresa siguranței naționale. Acesta este cetățean turc și beneficiază de drept de ședere în România, ultima prelungire fiind acordată la 15 aprilie 2008 până la 15 aprilie 2011. Instanța de fond, fără a motiva în fapt și în drept, cu nerespectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., soluția a admis cererea reclamantului și a anulat actul atacat, obligând pârâtul să-i acorde reclamantului drept de ședere permanentă în România.

Este adevărat că actele depuse la dosar sunt acte clasificate „secret” și „secret de serviciu” dar aceasta nu scutește instanța de a motiva hotărârea pe care o dă. Referitor la actul atacat în prezenta cauză, refuzul autorităților competente a fost întemeiat pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002: „(1) Dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au avut o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel: (i) șederea va fi considerată continuă atunci când perioada de absență de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni consecutive și nu depășește în total 10 luni; (ii) șederea va fi considerată legală atunci când împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul național; (iii) la stabilirea perioadei de ședere continuă și legală se ia în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii; (iv) la stabilirea perioadei de ședere continuă și legală nu se ia în calcul șederea conferită de viza diplomatică sau de serviciu și nici șederea obținută pentru desfășurarea de activități ca lucrător sezonier; b) fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români; c) fac dovada asigurării sociale de sănătate; d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii; e) cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională." Prin urmare,

între celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru acordarea dreptului de ședere permanentă se reia și condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Instanța de fond a apreciat că refuzul autorității este nejustificat pentru că a anulat actul prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă. Însă, probatoriul administrat demonstrează că refuzul pârâtului nu este nejustificat deoarece, din actele depuse la dosar, s-a putut constata fapte ale reclamantului care pot reprezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În contestația adresată instanței de fond, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de apărare pentru că nu cunoaște motivele care au stat la baza refuzului, dar nici reclamantul și nici avocatul său nu a făcut dovada că ar fi o persoană autorizată sau să-i permită accesul la documentele clasificate secret de stat conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. De altfel, chiar intimatul-reclamant în întâmpinarea depusă în fața instanței de recurs face referire la Decizia nr. 763/2006 a Curții Constituționale care a reținut că „prin aplicarea corectă a legislației în materie, exercitarea efectivă și concretă a dreptului de acces liber la instanță și a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigențelor normelor constituționale și convenționale”.

Ar trebui remarcat faptul că și anterior reclamantul a formulat o contestație împotriva refuzului autorității competente de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România în anul 2007 iar contestația a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 2954 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 3786 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și la nici o lună, respectiv la 25 noiembrie 2008, reclamantul a formulat o nouă cerere de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Deși intimatul-reclamantul a făcut referire și la Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că în Cauza Lupșa împotriva României s-a statuat că nici o dispoziție din Convenție nu garantează, ca atare, nici un drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite țări și că numai excluderea unei persoane dintr-o țară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie, așa cum este el protejat de art. 8 parag. 1 din Convenție. În cazul reclamantului nu se pune în discuție încălcarea unui asemenea drept deoarece beneficiază de un drept de ședere legală până în anul 2011, drept care, dacă îndeplinește condițiile legale, poate fi prelungit.

De aceea, constatând că refuzul autorității de a nu acorda dreptul de ședere permanentă reclamantului este justificat deoarece din probele aflate la dosar există indicii că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi modificată sentința și va fi respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva Sentinței nr. 3532 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.