ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2522/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 796 din 4 februarie 2011 Curtea de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa fiind nemotivată, întrucât reclamantul nu a putut cunoaște care a fost motivul real al respingerii cererii sale.

Analizând actele depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret”, Curtea de Apel a reținut că decizia emisă de către pârât este nelegală și netemeinică, din documentele depuse și informațiile existente nerezultând că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României. Simplul fapt că reclamantul este simpatizant al unei fundații coordonată de o organizație fundamentalist-islamică extremistă și a fost semnalat în legătură cu alți etnici turci cunoscuți cu același gen de orientări, fără să se arate concret ce activități desfășoară reclamantul, care ar fi de natură să prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța României, nu pot conduce la refuzul acordării dreptului de ședere pentru acest motiv.

Refuzul acordării dreptului de ședere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanță cu art. 12 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008 în care la condițiile de formă se arată că deciziile de returnare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile, informațiile referitoare la motivele de fapt putând fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului de informare, în special prin protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că în contextul în care, la data de 13 mai 2007, când s-a prelungit dreptul de ședere temporară, s-a apreciat că străinul îndeplinește în continuare condițiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), e), f), g) și h), inclusiv deci condiția că nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică, prelungindu-i-se acest drept până la data de 12 mai 2012, nu există nici un motiv în a considera că la data de 20 septembrie 2010, reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României. Împotriva hotărârii instanței de fond Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Recurenții-pârâți și-au întemeiat recursurile pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat de către recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București că în mod greșit instanța de judecată a calificat actul administrativ contestat ca fiind un refuz nejustificat al autorității pârâte, având în vedere faptul că, în ceea ce privește nemotivarea deciziei prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă, nu poate fi reținută culpa instituției publice, întrucât expunerea și detalierea motivelor care au stat la baza acesteia este interzisă expres de lege, informațiile respective intrând sub incidența dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Totodată, recurentul a invocat și interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv interpretarea eronată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) care definesc noțiunea de „refuz nejustificat” în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) privind „excesul de putere, apreciind că în cauză neindicarea în concret a motivelor care au determinat luarea deciziei este conformă legii, întrucât informațiile clasificate nu pot fi aduse la cunoștința persoanei neautorizate, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 182/2002. Recurentul a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că actul cu caracter secret depus la Compartimentul documentelor clasificate din cadrul Curții de Apel București, nu ar conține nici un element concret din care să rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

a apreciat recurentul că motivarea instanței, potrivit căreia nu este justificat refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă, atâta vreme cât acesta beneficiază de un drept de ședere temporară, este neîntemeiată întrucât acest drept i-a fost acordat anterior, iar informațiile respective au fost obținute de la autoritățile competente în anul 2010, ulterior analizării cererii în vederea obținerii dreptului de ședere temporară. În consecință recurentul a susținut că refuzul Oficiului Român pentru Imigrări a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

În motivarea recursului formulat de recurentul – pârât Oficiul Român pentru Imigrări s-a susținut în esență că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că din documentele depuse și informațiile secrete existente, nu rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, deși din adresele din 2 iulie 2010 și 21 septembrie 2010 emise de Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, a rezultat că activitățile reclamantului se circumscriu prevederilor art. 3 lit. e) raportat la lit. i) din Legea nr. 51/1991 prin care sunt definite activitățile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României.

Totodată, recurentul a criticat sentința instanței de fond apreciind că în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată faptul că întrucât intimatului-reclamant i s-a acordat drept de ședere temporară acesta poate beneficia și de dreptul de ședere permanentă deși cele două instituții sunt reglementate diferit, iar acordarea dreptului de ședere temporară este doar o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. Recurentul a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut existența în cauză a unui refuz nejustificat, decizia Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, fiind temeinică și legală.

Intimatul-reclamant C.O. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor formulate și menținerea a legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond, susținând în esență că în mod corect s-a apreciat și reținut caracterul de refuz nejustificat al deciziei prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, deși îndeplinește toate condițiile legale. e xaminând cauza, în raport de motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., având în vedere dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt fondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări la acordarea dreptului de ședere permanentă, drept care i-a fost respins prin adresa din 28 septembrie 2010, pe motivul că nu îndeplinește condiția prevăzută de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenții-pârâți Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Oficiul Român pentru Imigrări în sensul că actul administrativ contestat, respectiv adresa prin care i-a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă, nu reprezintă un refuz nejustificat al autorității pârâte astfel cum este acesta definit de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții, respectiv: „ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori formulării cererii (lit. a)); fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepția străinilor membrii de familie ai cetățenilor români (lit. b)); fac dovada asigurării sociale de sănătate (lit. c)) ; d) fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, în condițiile legii; e) cunosc limba română el puțin la nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.

Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, refuzul autorității pârâte de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă s-a datorat neîndeplinirii condiției prevăzute de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, neîndeplinire contestată conform documentației transmise de către Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin adresa din 2 iulie 2010 cât și a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul O.R.I., lucrări cu caracter secret, care intră sub incidența art. 10 din Legea nr. 51/1991 și care au fost puse la dispoziția completului de judecată, în vederea examinării în condițiile legii, respectiv dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale Hotărârii Guvernului nr. 582/2002 pentru aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Instanța de control judiciar, verificând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv a actelor cu caracter „secret” depuse la Compartimentul Documente Clasificate al instanței, constată că în mod greșit instanța de fond a apreciat și reținut că refuzul autorității pârâte Oficiul Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de ședere permanentă intimatului-reclamant ar fi un „refuz nejustificat” astfel cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

d in perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că actul administrativ atacat – respectiv adresa din 28 septembrie 2010 prin care s-a respins cererea intimatului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România – este temeinică și legală, documentele clasificate care au stat la baza emiterii acesteia, justificând măsura adoptată de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări, care a apreciat corect că intimatul – reclamant nu îndeplinește condiția legală prevăzută de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, respectiv prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța și protecția informațiilor clasificate.

În mod eronat a apreciat instanța de fond ca fiind nemotivată decizia de neacordare a dreptului de ședere permanentă întrucât, astfel cum rezultă din conținutul adresei atacate, autoritatea emitentă a precizat neîndeplinirea condiției legale prevăzute de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 iar o expunere detaliată a motivelor în baza cărora a fost dispusă respingerea cererii formulate este interzisă expres de dispozițiile legale. i nstanța de control judiciar constată că sunt fondate și criticile recurenților-pârâți conform cărora nu este întemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă ar fi nejustificat întrucât intimatul-reclamant beneficiază în prezent de un drept de ședere temporară pentru acordarea căruia este necesar a fi îndeplinită condiția ca acesta să nu prezinte pericol pentru ordinea și siguranța națională.

Într-adevăr, condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este prevăzută atât în cazul acordării dreptului de ședere temporară cât și în cazul acordării dreptului de ședere permanentă, cele două instituții fiind reglementate distinct de prevederile legale ale O.U.G. nr. 194/2002, condițiile de acordare fiind evident mult mai stricte în cazul acordării dreptului de ședere permanentă, iar simplul fapt că cetățeanul străin beneficiază de un drept de ședere temporară reprezintă o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă.

p e de altă parte existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă, fără însă a împiedica acordarea dreptului de ședere temporară, gradul de pericol urmând a fi apreciat de către organele competente în domeniu care pot dispune măsurile legale față de cetățenii străini cu respectarea garanțiilor prevăzute de dispozițiile legale. î n speță, dreptul de ședere temporară i-a fost acordat și prelungit intimatului-pârât începând cu anul 2007, în scopul reîntregirii familiei, iar datele cu privire la pericolul pentru ordinea publică și siguranța națională au fost obținute ulterior de autoritățile competente, în anul 2010, cu ocazia formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă de către acesta.

d e altfel, potrivit dispozițiilor art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere temporară a străinului solicitant. a vând în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) –(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va admite recursurile formulate în cauză și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului C.O. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări, împotriva sentinței civile nr. 796 din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal C. proc. civ. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 mai 2012.