ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5107/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrative și fiscal, reclamantul M.I.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrațiune solicitând obligarea acestuia la acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul Statului Român În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a depus în anul 2007 prima cerere de ședere permanentă, care i-a fost respinsă în anul 2008, apoi a depus o altă cerere de acest fel, respinsă în anul 2009, iar la data de 29 ianuarie 2010 a formulat o altă cerere de acordare a dreptului de ședere permanentă fiind soluționată nefavorabil prin adresa din 4 februarie 2010 emisă de către Oficiul Român pentru Imigrări pentru motivul că nu îndeplinește prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Reclamantul susține că în conținutul adresei din 4 februarie 2010 nu se arată motivul de fapt și care sunt împrejurările reale care a determinat autoritatea pârâtă să aprecieze în acest fel. Mai arată reclamantul că nu cunoaște și nici nu bănuiește ce ar fi putut determina pârâta să dea o astfel de soluție cererii sale, atâta timp cât nu a săvârșit niciodată nici cea mai mică faptă de natură penală, mai ales o faptă care să pună în pericol ordinea publică sau siguranța statului Român; se află în România de mai bine de 20 de ani; plătește taxe și impozite; asigură loc de muncă pentru 12 angajați, s-a integrat în societatea românească și deși prezintă pericol pentru ordinea publică, totuși i se prelungește anual dreptul de ședere temporară.

Pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, depunând actele care au stat la baza emiterii adresei din 4 februarie 2010. La datele de 6 ianuarie 2011 și 21 ianuarie 2011 Oficiul Român pentru Imigrări și S.R.I. a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanței înscrisuri clasificate „secret” și „strict secret”. Prin sentința nr. 349 din 3 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.I.M.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrațiune, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamantul s-a adresat autorității pârâte cu o cerere, înregistrată la data de 13 august 2009, prin care solicita aprobarea stabilirii permanente a domiciliului în România, iar prin adresa din 4 februarie 2010 emisă de către Oficiul Român pentru Imigrări, pârâta a răspuns cererii depuse de reclamant, arătând că la data de 29 ianuarie 2010 cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât acesta prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României. Sub aspect formal, adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa fiind nemotivată, întrucât reclamantul nu a putut cunoaște care a fost motivul real al respingerii cererii sale. Însă, din conținutul actelor depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret” și „strict secret” (adresa S.R.I. din 30 septembrie 2009) pe care completul de judecată le-a analizat, în virtutea autorizației de acces, ce nu pot fi menționate în considerentele hotărârii întrucât s-ar pune în pericol activitatea de prevenire, investigare, detectare și urmărire penală a infracțiunilor, s-a reținut că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă este întemeiat, din documentele depuse și informațiile existente rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României, fiind bănuit de apartenență la o structură de crimă organizată transfrontalieră implicată în activități ilegale.

Totodată, instanța a reținut că refuzul acordării dreptului de ședere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanță cu art. 12 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008 în care, la condițiile de formă se arată că deciziile de returnare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile, informațiile referitoare la motivele de fapt putând fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitatarea dreptului de informare, în special prin protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Prin urmare, în condițiile în care legislația națională permite administrarea unui probatoriu în fața instanței, cu păstrarea secretului, chiar dacă pârâta nu a motivat decizia de refuz în cuprinsul acesteia, instanța de fond a apreciat că pârâtul a dovedit în aceste condiții, motivul nemotivării, instanța fiind în măsură să analizeze concret motivul refuzului. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reține ca motiv de nelegalitate nemotivarea deciziei de refuz de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

Faptul că reclamantul nu are cazier și nu ar fi plătit nici măcar amenzi nu reprezintă o condiție necesară și suficientă pentru a se refuza acordarea dreptului de ședere permanentă, existând posibilitatea ca activitățile desfășurate să pună în pericol ordinea publică și securitatea națională, fără a fi condamnat penal sau sancționat contravențional, informațiile fiind relevante și dirimante pentru a se putea aprecia asupra refuzului de acordare a dreptului de ședere permanentă. Aspectele legate de implicarea în activități comerciale ale reclamantului pe teritoriul României și integrarea în societate, respectiv plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor nu au legătură cu motivul neacordării dreptului de ședere permanentă, întrucât implicarea în activitățile arătate se poate realiza independent de aceste interese ale reclamantului pe teritoriul României.

De asemenea faptul că anual i se prelungește dreptul de ședere temporară nu însemnă neapărat un motiv de punere la îndoială a temeiului respingerii cerere de acordare a dreptului de ședere permanentă, întrucât analiza acestei stări de fapt trebuie privită prin prisma efectelor pe termen lung pe care o poate avea un asemenea drept și a conținutului mult mai larg de drepturi ce i se conferă cetățeanului străin. Împotriva sentinței civile nr. 3949 din data de 3 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal M.I.M.M. prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, și a obligării pârâtei să-i acorde reclamantului recurent dreptul de stabilire a domiciliului pe teritoriul României.

A învederat reclamantul, prin motivele cererii de recurs, că nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională a României, ba dimpotrivă prin activitățile pe care le desfășoară zi de zi încearcă să respecte legile țării gazdă și să ajute persoane aflate la greu indiferent de naționalitate, convingeri politice și religioase. A mai arătat recurentul că a încercat și crede că a reușit să se integreze în societatea românească actuală, acest lucru fiind probat prin documentele depuse la dosar chiar de către reprezentanții pârâtei, și că pentru garantarea dreptului la apărare se impune efectuarea demersurilor necesare pentru declasificarea documentului, respectiv a raportului S.R.I.

din 30 septembrie 2009, astfel încât să i se dea posibilitatea reclamantului să probeze că nu este un potențial terorist, că nu a avut și nici nu are de a face în mod voit cu persoane care legături cu grupări care au preocupări de această factură. A precizat reclamantul, de asemenea, că datorită genului de afaceri pe care le conduce ia contact cu toate categoriile de cetățeni ai acestei țări, și nu exclude posibilitatea ca pe parcursul întâlnirilor de afaceri pe care le-a avut să se fi întâlnit cu persoane care au un comportament antisocial, dar asta nu însemnă că a încurajat sau a ajutat în vreun fel astfel de manifestări reprobabile, pe care dimpotrivă le dezaprobă.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în mod corect instanța de fond a constatat în privința hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări (actualmente Inspectoratul general pentru Imigrări) de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă, formulată de către M.I.M.M., că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Recursul declarat de reclamantul M.I.M.M. este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat judecătorul fondului, interpretând și aplicând corect legea la circumstanțele de fapt ale cauzei, a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul M.I.M.M., prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Administrației și Internelor să acorde petentului dreptul de ședere permanentă pe teritoriul Statului Român, în baza prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, modificată și republicată. Cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, depusă la data de 13 august 2009 la Serviciul pentru Imigrări a județului Cluj, a fost respinsă de directorul general al Oficiului Român pentru Imigrări la data de 29 ianuarie 2010, pe motivul neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, constând în aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. E adevărat că decizia de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România nu cuprinde motivele de fapt care au dus la concluzia neîndeplinirii condiției prevăzute la art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/20012, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 421/5.06.2008, dar se reține că informațiile referitoare la elementele de fapt pot fi limitate în cazurile în care legislația națională permite restricționarea dreptului la informare, în special pentru protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Or, documentul cu caracter clasificat care au stat la baza respingerii cererii recurentului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, anume adresa din data de 30 septembrie 2009 emisă de S.R.I., a fost avut în vedere la soluționarea litigiului, atât de către judecătorul fondului cât și de către instanța de control judiciar, fiind relevate prin acesta acele elemente de fapt care pot conduce, în mod rezonabil, la concluzia neîndeplinirii în cauză a condiției prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/20012, republicată. În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate de recurent și că este temeinică și legală hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de M.I.M.M. împotriva sentinței civile nr. 3949 din data de 3 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I.M.M., împotriva sentinței nr. 3949 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.