ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1027/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1027/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei și

procedura derulată de prima instanță

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, reclamantul A.J.H. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări solicitând anularea deciziei pârâtului din data de 21 iunie 2011

prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere

permanentă în România și obligarea pârâtului de a elibera un nou act prin care

să i se aprobe cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamantul a arătat că locuiește în România din anul 1977,

când a venit pentru a studia medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie din

T. Din anul 1998, după absolvirea Facultății de medicină și finalizarea rezidențiatului

în specialitatea chirurgie generală, a practicat profesia de medic chirurg în cadrul

Spitalului Județean T. și al unei clinici private din Arad, unde lucrează și în

prezent.

Reclamantul a menționat

că s-a adresat, în cursul lunii martie 2011, cu o cerere Serviciului pentru Imigrări

al județului Timiș prin care a solicitat acordarea dreptului de ședere pe termen

lung pe teritoriul României, apreciind că întrunește condițiile prevăzute de

art. 72 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru a beneficia de acest drept. Însă, la data

de 5 iulie 2011, a luat cunoștință de decizia emisă de Oficiul Român pentru Imigrări,

prin care cererea sa a fost respinsă cu motivarea că „nu a avut o ședere temporară

continuă pe teritoriul României în ultimii cinci ani anterior depunerii cererii,

întrucât a fost ieșit din țară un număr de 321 de zile”.

În opinia reclamantului,

motivul invocat de Oficiul Român pentru Imigrări în justificarea respingerii cererii

sale este nereal, deoarece perioada în care a lipsit de pe teritoriul României a

fost de 120 de zile (o medie de 20-25 zile pe an).

Emitentul actului contestat

nu a indicat motivele pentru care a apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea

publică și siguranța națională.

În întâmpinarea formulată

în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4284 din 26

iunie 2012, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin precizarea formulată

la data de 11 iunie 2011, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a arătat faptul

că, în urma verificării calculului zilelor de absență de pe teritoriul României

înregistrate de cetățeanul străin în perioada 8 februarie 2007-8 februarie 2012,

efectuat de Serviciul pentru Imigrări Timiș din 9 februarie 2011, a rezultat că

numărul de zile de absență de pe teritoriul României este de 43 și nu de 321, așa

cum s-a menționat în decizia de respingere a cererii reclamantului de acordare a

dreptului de ședere permanentă în România. Totodată, pârâtul a arătat că își menține

refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, însă

întemeiat doar pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002,

constatând că cetățeanul străin prezintă pericol pentru siguranța națională.

Din informațiile comunicate

de S.R.I. cu adresa din 28 martie 2011 și de către S.I.E. cu adresa din 31

martie 2011, precum și din raportul întocmit de Comisia din cadrul autorității pârâte,

documente clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre

studiu la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, rezultă

că decizia de respingere a cererii reclamantului este legală și temeinică.

reclamantul A.J.H.

În recursul său, reclamantul

a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea căii extraordinare

de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea

judecătorească atacată:

Fără a motiva hotărârea

adoptată, în mod greșit prima instanță a reținut că decizia de respingere

a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România este legală

și temeinică.

Datele și informațiile

clasificate prezentate în cauză sunt lipsite de actualitate și de relevanță,

deoarece se referă la presupuse fapte petrecute cu foarte mulți ani în urmă

care au făcut obiectul unor investigații judiciare finalizate cu soluții

de neconfirmare a aspectelor sesizate. Dovada constă în faptul că autoritățile

cu competențe în materie nu a uzitat de prevederile art. 85 alin. (2) teza

a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul de a formula propunerea de declarare ca

indezirabil și de îndepărtare de pe teritoriul României .

Apărările formulate de

intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări

Intimatul a formulat întâmpinare

în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Răspunzând punctual la

motivele de recurs, intimatul a arătat următoarele:

Recurentul prezintă pericol

public pentru ordinea publică și siguranța națională, aspect care

rezultă din documentele ce conțin informații clasificate secret de stat.

Documentele clasificate

sunt protejate de legislația în materie care conține norme ce interzic

magistratului să facă considerații cu privire la conținutul lor în motivarea

unei hotărâri judecătorești.

Există diferențe

de regim juridic între dreptul de ședere temporară și dreptul de ședere

permanentă, iar pentru obținerea acestuia din urmă solicitantul trebuie să

îndeplinească condiții mai restrictive.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată,

prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

dar și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor

fi expuse în continuare.

Argumentele de fapt și

de drept relevante

Recurentul-reclamant a

investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea

deciziei intimatului din data de 21 iunie 2011 prin care i-a fost respinsă cererea

privind acordarea dreptului de ședere permanentă în România și obligarea pârâtului

de a elibera un nou act prin care să i se aprobe cererea.

Prima instanță a stabilit

corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că

refuzul intimatului de a acorda recurentului dreptul de ședere permanentă în România

este justificat, în raport de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată.

Reevaluând ansamblul probator

administrat în cauză și răspunzând la criticile formulate în recurs, Înalta

Curte reține următoarele:

Referitor la motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurentul a invocat faptul

că sentința atacată nu cuprinde motivele pentru care prima instanță a

apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea publică și siguranța

națională, motiv pentru care decizia de respingere a cererii de acordare a

dreptului de ședere permanentă în România este legală și temeinică.

Înalta Curte apreciază

că neindicarea în hotărârea judecătorească a datelor conținute în documentele

ce conțin informații clasificate secret de stat, nivel de secretizare

„strict secret” constituie o obligație impusă judecătorului atât prin dispozițiile

art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

republicată, cât și prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor

clasificate.

Conform ultimului act

normativ amintit:

- „accesul la informațiile

clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor

prevăzute de lege” [art. 2 alin. (2)];

- „nivelurile de secretizare

se atribuie informațiilor clasificate din clasa de stat și sunt: (...) strict secrete,

informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave

securității naționale” [art. 15 lit. f) teza a doua];

- „încălcarea normelor

privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravențională,

civilă sau penală, după caz” [art. 39 alin. (1)];

- „persoanele încadrate

în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în serviciul relațiilor

externe, precum și cele special însărcinate cu protecția informațiilor secrete de

stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijență care au favorizat

divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete, își pierd irevocabil calitatea”

[art. 39 alin. (2)].

Ca atare, în raport de

prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligația de a nu divulga

aspectele de care a luat cunoștință din conținutul documentelor clasificate.

În opinia Înaltei Curți,

respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, adică asigurarea protecției persoanei împotriva încălcărilor

arbitrare ale puterii publice în privința drepturilor garantate prin Convenție este

realizată în prezenta cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor

că „desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională” [conform

art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată] au avut posibilitatea să

se pronunțe atât judecătorul fondului, cât și instanța de control judiciar; ca atare,

părțile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicție în fața unei „instanțe independente

și imparțiale”.

Referitor la motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia din data

de 21 iunie 2011, Oficiul Român pentru Imigrări a respins cererea recurentului de

acordare a dreptului de ședere permanentă în România, pe considerentul că nu îndeplinește

condițiile impuse de prevederile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) și

lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată.

Ulterior, autoritatea

intimată a precizat că nu mai subzistă motivul refuzului întemeiat pe numărul de

zile de absență de pe teritoriul României, deoarece solicitantul se încadrează

în limita legală.

Conform art. 71 alin.

(1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată,

dreptul de ședere permanentă în România se acordă străinilor care „nu prezintă

pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.”

În urma analizării documentelor

clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului și-a format o convingere

temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în documentele

clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu

la Compartimentul Informații Clasificate al instanței, fac pe deplin dovada

faptului că există indicii că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională.

Ca atare, instanța

de primă jurisdicție a realizat o interpretare corectă a dispoziției normative

anterior citate, în urma căreia a respins cererea recurentului-reclamant.

Totodată, Înalta Curte

reține faptul că legiuitorul național nu a impus ca și condiție

pentru adoptarea măsurii contestate în cauză efectuarea, în prealabil, de către

autoritatea competentă a unei propuneri de declarare ca indezirabil și de îndepărtare

a solicitantului de pe teritoriul României, după cum se susține în memoriul

de recurs.

În raport de dispozițiile

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și

de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informaților clasificate,

instanța

de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de față argumentele

pentru care a reținut relevanța și actualitatea datelor rezultate

din conținutul documentelor clasificate.

În fine, instanța

de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță juridică în speță

împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România.

Pe acest aspect, Înalta

Curte relevă faptul că există diferențe de regim juridic între cele două instituții,

după cum se va arăta în continuare.

Astfel, șederea temporară

se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea

dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a

fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte

de expirarea dreptului de ședere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002).

Statutul de cetățean cu

drept de ședere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată

[art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002], iar odată acordat, permite străinului

să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi

permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit

pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.

Titularii unui drept de

ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii

români, așa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui

permis de ședere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru U.E.,

poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru U.E. fără obligativitatea

obținerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autoritățile statului

respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși altfel cetățenii statelor terțe

sunt supuși unor verificări amănunțite.

Statutul de cetățean străin

cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean

român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române.

Prin urmare, apare ca

firesc faptul ca obținerea dreptului de ședere permanentă sa fie condiționată de

îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului

de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere

permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Faptul că cetățeanul străin

este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară dar nu

și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă.

În fine, art. 74

alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată,

prevede că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte

juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii.

Așadar, legiuitorul

intern a stabilit că în anumite situații în care nu sunt îndeplinite condițiile

pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, străinul nu pierde dreptul

de ședere de care beneficia anterior.

Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică

care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul A.J.H. împotriva sentinței civile nr. 4284 din 26 iunie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 februarie 2014.