ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1027/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Obiectul cauzei și procedura derulată de prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.J.H. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând anularea deciziei pârâtului din data de 21 iunie 2011 prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România și obligarea pârâtului de a elibera un nou act prin care să i se aprobe cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că locuiește în România din anul 1977, când a venit pentru a studia medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie din T. Din anul 1998, după absolvirea Facultății de medicină și finalizarea rezidențiatului în specialitatea chirurgie generală, a practicat profesia de medic chirurg în cadrul Spitalului Județean T. și al unei clinici private din Arad, unde lucrează și în prezent. Reclamantul a menționat că s-a adresat, în cursul lunii martie 2011, cu o cerere Serviciului pentru Imigrări al județului Timiș prin care a solicitat acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, apreciind că întrunește condițiile prevăzute de art. 72 din O.U.G.

nr. 194/2002 pentru a beneficia de acest drept. Însă, la data de 5 iulie 2011, a luat cunoștință de decizia emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, prin care cererea sa a fost respinsă cu motivarea că „nu a avut o ședere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii cinci ani anterior depunerii cererii, întrucât a fost ieșit din țară un număr de 321 de zile”. În opinia reclamantului, motivul invocat de Oficiul Român pentru Imigrări în justificarea respingerii cererii sale este nereal, deoarece perioada în care a lipsit de pe teritoriul României a fost de 120 de zile (o medie de 20-25 zile pe an). Emitentul actului contestat nu a indicat motivele pentru care a apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea publică și siguranța națională.

În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4284 din 26 iunie 2012, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin precizarea formulată la data de 11 iunie 2011, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a arătat faptul că, în urma verificării calculului zilelor de absență de pe teritoriul României înregistrate de cetățeanul străin în perioada 8 februarie 2007-8 februarie 2012, efectuat de Serviciul pentru Imigrări Timiș din 9 februarie 2011, a rezultat că numărul de zile de absență de pe teritoriul României este de 43 și nu de 321, așa cum s-a menționat în decizia de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

Totodată, pârâtul a arătat că își menține refuzul de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, însă întemeiat doar pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, constatând că cetățeanul străin prezintă pericol pentru siguranța națională. Din informațiile comunicate de S.R.I. cu adresa din 28 martie 2011 și de către S.I.E. cu adresa din 31 martie 2011, precum și din raportul întocmit de Comisia din cadrul autorității pârâte, documente clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, rezultă că decizia de respingere a cererii reclamantului este legală și temeinică.

3. Recursul declarat de reclamantul A.J.H. În recursul său, reclamantul a solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea căii extraordinare de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: Fără a motiva hotărârea adoptată, în mod greșit prima instanță a reținut că decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România este legală și temeinică. Datele și informațiile clasificate prezentate în cauză sunt lipsite de actualitate și de relevanță, deoarece se referă la presupuse fapte petrecute cu foarte mulți ani în urmă care au făcut obiectul unor investigații judiciare finalizate cu soluții de neconfirmare a aspectelor sesizate.

Dovada constă în faptul că autoritățile cu competențe în materie nu a uzitat de prevederile art. 85 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul de a formula propunerea de declarare ca indezirabil și de îndepărtare de pe teritoriul României . Apărările formulate de intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Răspunzând punctual la motivele de recurs, intimatul a arătat următoarele: Recurentul prezintă pericol public pentru ordinea publică și siguranța națională, aspect care rezultă din documentele ce conțin informații clasificate secret de stat. Documentele clasificate sunt protejate de legislația în materie care conține norme ce interzic magistratului să facă considerații cu privire la conținutul lor în motivarea unei hotărâri judecătorești.

Există diferențe de regim juridic între dreptul de ședere temporară și dreptul de ședere permanentă, iar pentru obținerea acestuia din urmă solicitantul trebuie să îndeplinească condiții mai restrictive. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea deciziei intimatului din data de 21 iunie 2011 prin care i-a fost respinsă cererea privind acordarea dreptului de ședere permanentă în România și obligarea pârâtului de a elibera un nou act prin care să i se aprobe cererea.

Prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că refuzul intimatului de a acorda recurentului dreptul de ședere permanentă în România este justificat, în raport de dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză și răspunzând la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurentul a invocat faptul că sentința atacată nu cuprinde motivele pentru care prima instanță a apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea publică și siguranța națională, motiv pentru care decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România este legală și temeinică.

Înalta Curte apreciază că neindicarea în hotărârea judecătorească a datelor conținute în documentele ce conțin informații clasificate secret de stat, nivel de secretizare „strict secret” constituie o obligație impusă judecătorului atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cât și prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Conform ultimului act normativ amintit: - „accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege” [art. 2 alin. (2)]; - „nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa de stat și sunt: (...) strict secrete, informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale” [art. 15 lit. f) teza a doua]; - „încălcarea normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz” [art. 39 alin. (1)]; - „persoanele încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu protecția informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete, își pierd irevocabil calitatea” [art. 39 alin. (2)]. Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință din conținutul documentelor clasificate.

În opinia Înaltei Curți, respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adică asigurarea protecției persoanei împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privința drepturilor garantate prin Convenție este realizată în prezenta cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor că „desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională” [conform art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată] au avut posibilitatea să se pronunțe atât judecătorul fondului, cât și instanța de control judiciar; ca atare, părțile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicție în fața unei „instanțe independente și imparțiale”.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia din data de 21 iunie 2011, Oficiul Român pentru Imigrări a respins cererea recurentului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, pe considerentul că nu îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) și lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată. Ulterior, autoritatea intimată a precizat că nu mai subzistă motivul refuzului întemeiat pe numărul de zile de absență de pe teritoriul României, deoarece solicitantul se încadrează în limita legală. Conform art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, dreptul de ședere permanentă în România se acordă străinilor care „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.” În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului și-a format o convingere temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în documentele clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informații Clasificate al instanței, fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Ca atare, instanța de primă jurisdicție a realizat o interpretare corectă a dispoziției normative anterior citate, în urma căreia a respins cererea recurentului-reclamant.

Totodată, Înalta Curte reține faptul că legiuitorul național nu a impus ca și condiție pentru adoptarea măsurii contestate în cauză efectuarea, în prealabil, de către autoritatea competentă a unei propuneri de declarare ca indezirabil și de îndepărtare a solicitantului de pe teritoriul României, după cum se susține în memoriul de recurs. În raport de dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informaților clasificate, instanța de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de față argumentele pentru care a reținut relevanța și actualitatea datelor rezultate din conținutul documentelor clasificate.

În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță juridică în speță împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România. Pe acest aspect, Înalta Curte relevă faptul că există diferențe de regim juridic între cele două instituții, după cum se va arăta în continuare. Astfel, șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002). Statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată [art. 70 alin. (1) din O.U.G.

nr. 194/2002], iar odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul. Titularii unui drept de ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români, așa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de ședere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru U.E., poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru U.E. fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autoritățile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși altfel cetățenii statelor terțe sunt supuși unor verificări amănunțite.

Statutul de cetățean străin cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române. Prin urmare, apare ca firesc faptul ca obținerea dreptului de ședere permanentă sa fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă.

În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii. Așadar, legiuitorul intern a stabilit că în anumite situații în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, străinul nu pierde dreptul de ședere de care beneficia anterior. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.J.H. împotriva sentinței civile nr. 4284 din 26 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2014.