ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1050/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1050/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

și derularea procedurilor în fața instanței de fond

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul A.K.A.A., cetățean yemenit, a formulat contestație

împotriva deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din

data de 08 februarie 2008 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția

Migrație, solicitând anularea acesteia.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a venit în România în 1987, cu o bursă de studii la Universitatea

de Medicină și Farmacie din București - Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o

în 1995. S-a căsătorit în 1991, cu O.M., din căsătorie rezultând doi copii născuți

în 1994 și 1995. A precizat că, deși dorește să locuiască în România, acest lucru

fiind foarte important pentru familia sa, i s-a refuzat această cerere.

Susține reclamantul că

temeiul de drept invocat de pârât la emiterea deciziei contestate nu are o bază

reală, întrucât din anul 1987 a locuit pe teritoriul României și nu s-au formulat

împotriva sa acuzații în sensul dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor, republicată, astfel cum a fost modificată

și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la data soluționării cererii

petentului, text renumerotat ca art. 71 alin. (1) lit. f) în forma republicată a

ordonanței de urgență în M. Of. nr. 421 din 05 iunie 2008).

Reclamantul a depus, în

copie, adresa din 27 martie 2008, prin care i se aducea la cunoștință faptul că

se menține soluția aprobată la data de 08 februarie 2008, comunicată la data de

18 februarie 2008, cu motivarea că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art.

70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată

și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.

Pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca urmare

a faptului că Serviciul Român de Informații a comunicat informații în ceea ce îl

privește pe reclamant, prin adresa din 01 noiembrie 2007 referitoare la împrejurarea

că cetățeanul yemenit prezintă pericol la adresa siguranței naționale. Adresa are

caracter de informații secrete, în sensul art. 15 din Legea nr. 182/2002 și

art. 41 din H.G. nr. 585/2002. A precizat că, pe plan mondial, sunt amplificate

amenințările și actele de terorism săvârșite de organizații criminale, astfel încât

activitatea instituțiilor statului în domeniul siguranței naționale, este justificată.

Pârâtul a depus adresa

din 18 februarie 2008, nota raport cu rezultatul verificărilor privind pe reclamant,

cererea reclamantului pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România, copii

ale actelor de stare civilă ale reclamantului, contractului de închiriere a locuinței

și certificatului de cazier judiciar.

Prin răspunsul la întâmpinare,

reclamantul a solicitat declasificarea informațiilor secrete, comunicarea acestora

instanței de judecată, invocând și excepția de neconstituționalitate a art. 11

alin. (1) din Legea nr. 51/1991, iar instanța, prin încheierea pronunțată la data

de 15 octombrie 2008 a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Reclamantul a depus declarație

autentică privind faptul că nu a desfășurat și nu desfășoară activități care pun

în pericol siguranța națională.

În temeiul art. 10

alin. (1) cu referire la art. 11 și art. 28 din Legea nr. 51/1991 coroborat cu

art. 20 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 21 alin. (10) din Constituția României, instanța a dispus comunicarea de

către pârât a documentelor clasificate, care au fost depuse la Compartimentul Documente

Clasificate al Curții de Apel București, conform adresei de la dosar.

La dispoziția instanței,

s-au depus la compartimentul special și documentele care au stat la baza celor afirmate

prin adresa din 01 noiembrie 2007 comunicată de Serviciul Român de Informații, pârâtului.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 2756 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.K.A.A., reținând,

în esență, următoarele:

Potrivit probatoriului

administrat, reclamantul A.K.A.A., cetățean yemenit, are o ședere continuă și legală

pe teritoriul României începând cu data de 05 iunie 2002.

Reclamantul susține, prin

cererea introductivă, că a venit în România în anul 1987, cu o bursă de studii la

Universitatea de Medicină și Farmacie din București, Facultatea de Medicină, specializarea

Medicină Generală, pe care a absolvit-o în anul 1995. La data de 15 iulie 1991 s-a

căsătorit cu O.M., cetățean român, căsătorie din care au rezultat 2 copii.

La data de 26

septembrie 2007, reclamantul s-a adresat Serviciului pentru Străini București din

cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere

permanentă în România.

După studierea documentației

depuse de reclamant în susținerea solicitării sale, precum și pe baza verificărilor

efectuate, Comisia constituită la nivelul instituției pârâte a propus respingerea

cererii formulate, în temeiul art. 73 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, republicată,

astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.

În baza informațiilor

transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa din 01 noiembrie 2007, precum

și a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul instituției pârâte, directorul

general al acestei instituții a respins cererea reclamantului, în temeiul prevederilor

art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost

modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.

Reclamantul s-a adresat

pârâtului cu un nou memoriu prin care a solicitat reanalizarea cererii de acordare

a dreptului de ședere permanentă în România, iar pârâtul i-a comunicat, cu adresa

din 27 martie 2008, că menține soluția adoptată la data de 08 februarie 2008, întemeiată

pe prevederile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel

cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.

Pârâtul a depus la Compartimentul

de Documente Clasificate al instanței adresa Serviciului Român de Informații din

01 noiembrie 2007, având nivelul de securitate „secret”, pe care s-a întemeiat soluția

de respingere a cererii reclamantului, adresă prin care s-a reținut că au fost relevate

fapte, respectiv acțiuni ale reclamantului și conexiuni ale acestuia, apreciate

ca periclitând, indubitabil, siguranța națională.

În raport cu dispozițiile

art. 69 alin. (1) și art. 70 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel

cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la

data soluționării cererii petentului, text renumerotat ca art. 71 alin. (1)

lit. f) în forma republicată a ordonanței de urgență în M. Of. nr. 421 din 05 iunie

2008) și cu probatoriul administrat, instanța a reținut că refuzul pârâtului de

a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă este întemeiat corect pe prevederile

respective din ordonanța de urgență, având în vedere cele relevate prin documentul

clasificat aflat la dispoziția completului de judecată.

Cu privire la solicitarea

reclamantul de respectare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în sensul de a avea acces la toate actele dosarului, Curtea

de apel a precizat că, întrucât nu este persoană autorizată, reclamantului îi este

interzis accesul la documentele clasificate ca secrete de stat în baza art. 11 din

Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională și art. 15 din Legea nr. 180/2002

privind protecția informațiilor clasificate. Totodată, a reținut instanța că legea

permite autorizarea avocaților pentru a avea acces la informațiile clasificate,

chiar și în mod temporar, doar pentru cele care privesc un singur dosar, iar reclamantul,

deși i s-a acordat un termen pentru angajarea unui astfel de avocat, nu a făcut

dovada unor minime demersuri în acest sens. În același sens, a reținut instanța

că nu poate obliga un avocat să obțină o astfel de autorizație, iar în lipsa avocaților

autorizați respectarea drepturilor reclamantului se realizează conform principiilor

stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind suficient

ca actele clasificate să fie examinate de către judecătorul cauzei, așa cum s-a

întâmplat în cauză.

Totodată, instanța de

fond a apreciat că neacordarea dreptului de ședere permanentă nu este de natură

să afecteze în vreun fel dreptul reclamantului la viață privată și de familie, garantat

de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

întrucât el beneficiază în continuare de dreptul de ședere temporară în România,

care i-a fost prelungit până în anul 2013, astfel că petentul poate să-și exercite

dreptul la viață privată și familială în aceleași condiții în care s-a născut acest

drept. Instanța a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în cauza Lupșa contra României și în cauza Boultif împotriva Elveției.

Pe de altă parte, Curtea

a reținut că reclamantul are posibilitatea, după trecerea unui termen rezonabil,

să parcurgă din nou procedura de obținere a dreptului de ședere permanentă, când

se vor putea reexamina temeinicia cererii sale și actualitatea motivelor care au

determinat respingerea prezentei cereri.

apărarea intimatului

Împotriva hotărârii pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs reclamantul A.K.A.A., fără a-și încadra criticile în vreunul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin criticile din recurs,

recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este

justificat refuzul pârâtului de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România

pentru motivul că reprezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Susține recurentul-reclamant

că soluția instanței de fond este netemeinică, nelegală și chiar contradictorie,

întrucât, deși prin acțiunea introductivă a arătat că nu există nicio probă în sensul

că ar reprezenta pericol pentru siguranța și ordinea publică a României, este pertinentă

solicitarea sa de a-i fi comunicate motivele pentru care i-a fost respinsă cererea

de acordare a dreptului de ședere permanentă.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant

susține că a primit din partea autorităților române dreptul de ședere temporară

pe teritoriul României, iar în situația în care ar fi reprezentat pericol pentru

siguranța națională ar fi fost obligat să părăsescă România. Cu toate acestea continuă

să locuiască în România, să desfășoare activități ca orice alt cetățean român, însă

i se refuză dreptul de ședere permanentă pe motiv ca ar reprezenta pericol pentru

ordinea publică și siguranța națională.

Totodată, recurentul-reclamant

susține că îndeplinește toate condițiile necesare pentru obținerea dreptului de

ședere permanentă pe teritoriul României, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului avută în vedere de instanța de fond nu are nicio legătură cu speța de față.

Pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond referitoare

la faptul că din adresa Serviciului Român de Informații din 01 noiembrie 2007 și

raportul întocmit de Comisia constituită la nivelul Oficiului, acte avute în vedere

de instanță la pronunțarea soluției, rezultă că recurentul-reclamant prezintă pericol

pentru ordinea publică și siguranța națională, astfel că în mod legal a fost respinsă

cererea acestuia de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. Mai precizează

intimatul-pârât că actele emise de Serviciul Român de Informații și aspectele relevate

în cuprinsul acestora nu au caracter facultativ sau de recomandare pentru Oficiul

Român pentru Imigrări, accesul la documentele respective este permis doar persoanelor

autorizate, iar informațiile pe care acestea le cuprind nu pot fi reproduse în motivarea

hotărârii instanței întrucât s-ar încălca obligația de a asigura protecția datelor

respective, în raport cu dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate și ale art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 51/1991 privind siguranța națională a României.

de recurs

Analizând cauza prin prisma

criticilor din recursul declarat de reclamantul A.K.A.A., care se circumscriu motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele arătate în continuare:

După cum rezultă din expunerea

anterioară a lucrărilor dosarului, problema de drept suspusă dezlegării instanței

de control judiciar privește caracterul justificat sau nejustificat al refuzului

pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă în România, refuz

întemeiat pe dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată,

astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare

la data formulării și soluționării cererii reclamantului), în raport cu informațiile

comunicate de Serviciul Român de Informații

prin adresa din 01 noiembrie 2007, conform cărora

dreptul respectiv se acordă cetățenilor străini dacă îndeplinesc și condiția de

a „nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.

În cauză, este relevantă

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea dispozițiilor

art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la protecția împotriva

arbitrariului, necesar a fi asigurată cu ocazia adoptării de către autoritățile

publice a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, măsuri fundamentate pe considerente

ce țin de ordinea publică și siguranța națională.

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care garantează dreptul la respectarea vieții private și de

familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse

cu privire la cetățenii străini întemeiate pe considerente de ordine publică și

siguranță națională să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză

a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra

legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților, ca o măsură

de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea

din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007, parag. 38, 41,

42).

În același sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în cazul măsurilor potențial vătămătoare

pentru viața privată, măsuri care au la bază motive de securitate națională, indivizii

trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată

de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Hotărârea din 12 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29 martie

2007, parag. 42, 43, 45).

Conform dispozițiilor

date de instanță, la Biroul Documente Secrete din cadrul instanței au fost depuse

documentele clasificate avute în vedere atât de către pârât cu ocazia adoptării

soluției de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere

în România, cât și de către instanța de fond cu ocazia pronunțării sentinței ce

formează obiectul prezentului recurs.

În virtutea jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului amintite, precum și în raport cu dispozițiile

art. 36 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România,

aprobate prin H.G. nr. 582/2002, instanța a analizat caracterul refuzului pârâtului

de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă în România în raport cu datele

cuprinse în respectivele documente clasificate care au stat la baza emiterii actului

contestat în prezenta cauză.

Din analiza documentelor

respective, care, din motive ce țin de protecția informațiilor clasificate, nu pot

fi expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că, în ceea ce

îl privește pe reclamantul A.K.A.A., documentele emise de Serviciul Român de Informații

nu reliefează date care să conducă la concluzia că persoana respectivă ar prezenta

pericol pentru ordinea publică sau siguranța națională.

Îndeplinirea condiției

impuse de dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată,

astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare

la momentul depunerii și soluționării cererii petentului) în sensul că dreptul de

ședere permanentă se acordă străinilor care nu prezintă pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională, se apreciază, în primă fază, pe cale administrativă, de

către autoritatea statului competentă să acorde străinului dreptul respectiv, iar,

subsecvent, de către instanța de judecată învestită cu controlul de legalitate al

actului administrativ, care încorporează măsura adoptată de autoritatea publică.

Atât în cadrul etapei administrative, cât și în faza controlului judiciar îndeplinirea

condiției respective se apreciază în funcție de datele deținute și furnizate de

autoritățile competente în domeniul ordinii publice și siguranței naționale.

Or, așa cum s-a reținut

anterior, datele furnizate de Serviciul Român de Informații prin documentele clasificate

puse la dispoziția instanței nu relevă existența unor acte sau fapte ale reclamantului

de natură a periclita ordinea publică și siguranța națională și care să fie de natură

a justifica, prin prisma dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002,

republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007,

măsura de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că refuzul pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă

este unul nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea

nr. 554/2004, având în vedere că, în raport cu probatoriul administrat, nu pot fi

reținute în sarcina reclamantului acte sau fapte de natură a periclita ordinea publică

sau siguranța națională în sensul dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 55/2007 (forma în vigoare la data soluționării cererii petentului, text renumerotat

ca art. 71 alin. (1) lit. f) în forma republicată a ordonanței de urgență în M.

Of. nr. 421 din 05 iunie 2008).

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată a fost pronunțată de Curtea

de apel cu interpretarea și aplicarea greșită, în raport cu probatoriul administrat,

a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel

cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007, fiind astfel fondat

recursul declarat de reclamantul A.K.A.A., pentru motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, va fi admis

recursul și va fi modificată hotărârea atacată în sensul admiterii acțiunii formulate

de reclamantul

A.K.A.A.

și dispunerii

anulării deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din

08 februarie 2008 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrațiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

A.K.A.A.

împotriva sentinței civile

nr. 2756 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul A.K.A.A. și dispune anularea

deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din 08

februarie 2008 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrațiune.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.