ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată sub nr. 836/2/2011 din data de 27 ianuarie 2011, reclamantul J.F., cetățean sirian, având calitatea de refugiat, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Administrației Și Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări - Direcția Migrație, solicitând anularea deciziei nr. A1. din data de 27 decembrie 2010 emisă de pârâta prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. Reclamantul a arătat că a obținut calitatea de refugiat în România în baza deciziei cu nr. 716/R din 22 iunie 2005 a Tribunalului Timiș.

La data de 20 iulie 2010 a depus cererea și documentația necesară pentru acordarea domiciliului stabil în România, iar la data de 27 decembrie 2010, cererea i-a fost respinsă, invocându-se dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, fără însă a se arăta motivele care au justificat această decizie. A mai arătat reclamantul că nu a suferit condamnări penale definitive, este angajat, având contractul de muncă nr. CM1. din 01 august 2008, deține în proprietate un imobil în Timișoara, a fost căsătorit și în prezent este divorțat în baza sentinței civile nr. 10919 din 21 noiembrie 2006. Având în vedere perioada îndelungată în care a locuit în România, precum și faptul că i-a fost acordat statutul de refugiat pe teritoriul statului român, reclamantul a considerat că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 4507 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul J.F., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut următoarele: La data de 20 iulie 2010, reclamantul, cetățean sirian cu statut de refugiat s-a adresat Direcției Azil și Integrare - Oficiul Român Pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România. Ca urmare a verificărilor efectuate, Comisia constituită la nivelul Oficiului Român Pentru Imigrări a propus respingerea cererii în temeiul art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, la baza măsurii stând informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa nr. A1.

din 23 septembrie 2010 (caracter „strict secret") din care rezultă că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. A apreciat instanța că documentele cu caracter „secret" comunicate Curții de Apel și consultate de completul învestit cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. C.E.D.O. a statuat în mod constant (ex. cauzele Lupșa și Kaya contra României) că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului.

În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent și imparțial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorității. În fața acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge argumentele autorităților. În opinia Curții, măsura a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost administrate în condiții de contradictorialitate probe, instanța având acces la documentația cu caracter secret ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate exigențele accesului la un proces echitabil.

În ceea ce privește statutul de refugiat de care beneficiază reclamantul, precum și împrejurarea că acesta are o ședere continuă mai mare de 5 ani, s-a reținut că reprezintă condiții necesare, dar nu și suficiente pentru acordarea dreptului de ședere permanentă și nu pot obliga statul să-i acorde acest drept în condițiile în care prezintă pericol pentru ordinea publică. 3. Recursul reclamantului Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs J.F., solicitând modificarea soluției în sensul admiterii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

În motivarea căii de atac, recurentul - reclamant a arătat că sentința nu este motivată și nu răspunde argumentelor privind necesara diferențiere între pericolul general pe care îl reprezintă un cetățean provenit dintr-o țară arabă și pericolul concret pe care l-ar putea prezenta el însuși asupra siguranței naționale a României, în condițiile în care a dobândit statul de refugiat, trăiește de peste 8 ani în această țară, nu are cazier, este un bun vorbitor al limbii române și cunoaște cultura română, are un copil minor, cetățean român cu domiciliul în România, are proprietăți, muncește legal și are obligațiile fiscale plătite la zi. Din punctul de vedere al dreptului european și al practicii C.E.D.O., recurentul - reclamant a făcut referire la cauza Saadi contra Italiei, în care C.E.D.O.

„a remarcat că nu trebuie subestimat pericolul pe care îl reprezintă în prezent terorismul și a recunoscut că statele întâmpină dificultăți considerabile pentru a proteja populația împotriva terorismului. Totuși, Curtea apreciază că nu este posibil să se pună în balanță pe de o parte riscul ca o persoană să fie supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată și pe de altă parte pericolul pe care l-ar putea reprezenta pentru colectivitate. Perspectiva ca o persoană să constituie o amenințare gravă pentru colectivitate nu diminuează cu nimic riscul de a fi supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată.

În privința argumentelor potrivit cărora un astfel de risc trebuie stabilit în baza unor probe solide din care să rezulte că un individ reprezintă o amenințare pentru securitatea națională, Curtea a observat că o asemenea susținere nu se conciliază cu caracterul absolut al art. 3 și a reamintit că pentru a se aplica art. 3 din Convenție este suficient să existe riscul ca persoana să fie supusă relelor tratamente în țara de destinație”. În fine, recurentul - reclamant a arătat că nu s-a opus administrării, ca probe, a documentelor cu caracter cu caracter secret emise de Serviciul Român de Informații, dar a solicitat ca acestea să fie analizate în raport cu valorile ce trebuie protejate de stat: dreptul la viață, la bune tratamente, dreptul la relații firești cu copilul minor, cetățean român, dreptul de proprietate, dreptul la muncă.

4. Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a analizat documentele clasificate secret de stat pe care s-a întemeiat refuzul acordării dreptului de ședere permanentă, riscul arbitrariului fiind înlăturat. A mai arătat că beneficiul unei forme de protecție pe teritoriul României în condițiile Legii nr. 122/2006 este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă, pentru că gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin.

Astfel, pentru motive ce țin de ordinea publică și siguranța națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere permanentă până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică și siguranța națională pe care un străin îl prezintă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentul - reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul - reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat, al rezolvării cererii sale de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, transmis prin adresa nr. A1. din 27 decembrie 2010, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrație. Cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al Străinilor din România, potrivit cărora una dintre condițiile pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România este aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Documentele cu caracter secret pe baza cărora s-a ajuns la această concluzie au fost verificate de judecătorul fondului, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, astfel că recurentul - reclamant a beneficiat de garanțiile de ordin procesual împotriva arbitrariului, avute în vedere în hotărârile pronunțate de C.E.D.O., în cauzele Kaya și Lupșa c. României ori în jurisprudența Curții Constituționale (dec.763/2006). Totodată, sentința cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, îndeplinind exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței autorității publice de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin prisma acestor coordonate normative, datele speței nu pot conduce la concluzia că, în cazul recurentului - reclamant , dreptul de apreciere al autorității intimate ar fi fost exercitat abuziv, cu încălcarea echilibrului rezonabil între interesul public al păstrării ordinii publice și siguranței naționale, pe de o parte, și drepturile fundamentale ori interesele legitime private invocate de recurentul - reclamant, pe de altă parte, autoritățile statale având dreptul de a stabili condițiile șederii unui străin pe teritoriul statului respectiv. Considerentele avute în vedere de C.E.D.O. în cauza Saadi c. Italiei nu pot fi reținute în sensul urmărit de recurentul - reclamant , pentru că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere de care beneficiază deja în virtutea statutului de refugiat [art. 74 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002], astfel că, în prezenta cauză, nu se pune problema expulzării și a riscului de a fi supus la rele tratamente. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7 și 9 și 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de J.F. împotriva sentinței nr. 4507 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012.