ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 836/2/2011 din data de 27 ianuarie 2011, reclamantul J.F.,

cetățean sirian, având calitatea de refugiat, a chemat în judecată pârâtul

Ministerul Administrației Și Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări -

Direcția Migrație, solicitând anularea deciziei nr. A1. din data de 27

decembrie 2010 emisă de pârâta prin care i-a fost respinsă cererea de acordare

a dreptului de ședere permanentă în România.

Reclamantul a arătat că

a obținut calitatea de refugiat în România în baza deciziei cu nr. 716/R din 22

iunie 2005 a Tribunalului Timiș.

La data de 20 iulie 2010

a depus cererea și documentația necesară pentru acordarea domiciliului stabil în

România, iar la data de 27 decembrie 2010, cererea i-a fost respinsă, invocându-se

dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, fără

însă a se arăta motivele care au justificat această decizie.

A mai arătat reclamantul

că nu a suferit condamnări penale definitive, este angajat, având contractul de

muncă nr. CM1. din 01 august 2008, deține în proprietate un imobil în Timișoara,

a fost căsătorit și în prezent este divorțat în baza sentinței civile nr. 10919

din 21 noiembrie 2006.

Având în vedere perioada

îndelungată în care a locuit în România, precum și faptul că i-a fost acordat statutul

de refugiat pe teritoriul statului român, reclamantul a considerat că îndeplinește

condițiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în

România.

Prin sentința nr. 4507

din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul

J.F., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut următoarele:

La data de 20 iulie 2010,

reclamantul, cetățean sirian cu statut de refugiat s-a adresat Direcției Azil și

Integrare - Oficiul Român Pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere

permanentă în România.

Ca urmare a verificărilor

efectuate, Comisia constituită la nivelul Oficiului Român Pentru Imigrări a propus

respingerea cererii în temeiul art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002,

la baza măsurii stând informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin

adresa nr. A1. din 23 septembrie 2010 (caracter „strict secret") din care rezultă

că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

A apreciat instanța că

documentele cu caracter „secret" comunicate Curții de Apel și consultate de

completul învestit cu soluționarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, justifică măsura adoptată

de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de ședere

permanentă în România.

C.E.D.O. a statuat în

mod constant (ex. cauzele Lupșa și Kaya contra României) că nicio persoană care

face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță națională nu trebuie lipsită

de garanții împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea

de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent și imparțial,

abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a

putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorității.

În fața acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de

o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge

argumentele autorităților.

În opinia Curții, măsura

a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în fața căreia au fost

administrate în condiții de contradictorialitate probe, instanța având acces la

documentația cu caracter secret ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate

exigențele accesului la un proces echitabil.

În ceea ce privește statutul

de refugiat de care beneficiază reclamantul, precum și împrejurarea că acesta are

o ședere continuă mai mare de 5 ani, s-a reținut că reprezintă condiții necesare,

dar nu și suficiente pentru acordarea dreptului de ședere permanentă și nu pot obliga

statul să-i acorde acest drept în condițiile în care prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București a declarat recurs J.F., solicitând modificarea soluției

în sensul admiterii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România.

În motivarea căii de atac,

recurentul - reclamant a arătat că sentința nu este motivată și nu răspunde argumentelor

privind necesara diferențiere între pericolul general pe care îl reprezintă un cetățean

provenit dintr-o țară arabă și pericolul concret pe care l-ar putea prezenta el

însuși asupra siguranței naționale a României, în condițiile în care a dobândit

statul de refugiat, trăiește de peste 8 ani în această țară, nu are cazier, este

un bun vorbitor al limbii române și cunoaște cultura română, are un copil minor,

cetățean român cu domiciliul în România, are proprietăți, muncește legal și are

obligațiile fiscale plătite la zi.

Din punctul de vedere

al dreptului european și al practicii C.E.D.O., recurentul - reclamant a făcut referire

la cauza Saadi contra Italiei, în care C.E.D.O. „a remarcat că nu trebuie subestimat

pericolul pe care îl reprezintă în prezent terorismul și a recunoscut că statele

întâmpină dificultăți considerabile pentru a proteja populația împotriva terorismului.

Totuși, Curtea apreciază că nu este posibil să se pună în balanță pe de o parte

riscul ca o persoană să fie supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată și pe

de altă parte pericolul pe care l-ar putea reprezenta pentru colectivitate. Perspectiva

ca o persoană să constituie o amenințare gravă pentru colectivitate nu diminuează

cu nimic riscul de a fi supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată. În privința

argumentelor potrivit cărora un astfel de risc trebuie stabilit în baza unor probe

solide din care să rezulte că un individ reprezintă o amenințare pentru securitatea

națională, Curtea a observat că o asemenea susținere nu se conciliază cu caracterul

absolut al art. 3 și a reamintit că pentru a se aplica art. 3 din Convenție este

suficient să existe riscul ca persoana să fie supusă relelor tratamente în țara

de destinație”.

În fine, recurentul -

reclamant a arătat că nu s-a opus administrării, ca probe, a documentelor cu caracter

cu caracter secret emise de Serviciul Român de Informații, dar a solicitat ca acestea

să fie analizate în raport cu valorile ce trebuie protejate de stat: dreptul la

viață, la bune tratamente, dreptul la relații firești cu copilul minor, cetățean

român, dreptul de proprietate, dreptul la muncă.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând că instanța de fond a analizat documentele clasificate secret de stat pe

care s-a întemeiat refuzul acordării dreptului de ședere permanentă, riscul arbitrariului

fiind înlăturat.

A mai arătat că beneficiul

unei forme de protecție pe teritoriul României în condițiile Legii nr. 122/2006

este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere

permanentă, pentru că gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională

se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri

ce pot fi dispuse față de un cetățean străin. Astfel, pentru motive ce țin de ordinea

publică și siguranța națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune

împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării,

acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul

acordării dreptului de ședere permanentă până la declararea ca indezirabil a acestuia,

toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică și siguranța

națională pe care un străin îl prezintă.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor formulate de recurentul - reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Recurentul - reclamant

a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat,

al rezolvării cererii sale de acordare a dreptului de ședere permanentă în România,

transmis prin adresa nr. A1. din 27 decembrie 2010, emisă de Oficiul Român pentru

Imigrări - Direcția Migrație.

Cererea a fost respinsă

în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind

regimul juridic al Străinilor din România, potrivit cărora una dintre condițiile

pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România este aceea ca solicitantul

să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Documentele cu caracter

secret pe baza cărora s-a ajuns la această concluzie au fost verificate de judecătorul

fondului, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor

clasificate, astfel că recurentul - reclamant a beneficiat de garanțiile de ordin

procesual împotriva arbitrariului, avute în vedere în hotărârile pronunțate de C.E.D.O.,

în cauzele Kaya și Lupșa c. României ori în jurisprudența Curții Constituționale

(dec.763/2006).

Totodată, sentința cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, îndeplinind exigențele

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul

raportului juridic dedus judecății, instanța de control judiciar reține că, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare

a unei cereri constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței autorității

publice de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit

în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere

al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege

sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin prisma acestor coordonate

normative, datele speței nu pot conduce la concluzia că, în cazul recurentului -

reclamant , dreptul de apreciere al autorității intimate ar fi fost exercitat abuziv,

cu încălcarea echilibrului rezonabil între interesul public al păstrării ordinii

publice și siguranței naționale, pe de o parte, și drepturile fundamentale ori interesele

legitime private invocate de recurentul - reclamant, pe de altă parte, autoritățile

statale având dreptul de a stabili condițiile șederii unui străin pe teritoriul

statului respectiv.

Considerentele avute în

vedere de C.E.D.O. în cauza Saadi c. Italiei nu pot fi reținute în sensul urmărit

de recurentul - reclamant , pentru că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă

nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere de care beneficiază deja în

virtutea statutului de refugiat [art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002], astfel

că, în prezenta cauză, nu se pune problema expulzării și a riscului de a fi supus

la rele tratamente.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7 și 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de J.F. împotriva sentinței nr. 4507 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2012.