ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul A.I., cetățean turc, a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul

Român pentru Imigrări, Direcția Migrație, pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună:

(i) anularea

respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă prin adresa

din 4 august 2011;

(ii) obligarea

Oficiul Român pentru Imigrări la aprobarea stabilirii domiciliului în România

și la plata cheltuielilor de judecată.

instanțe

Prin sentința civilă

nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea promovată de

reclamantul A.I., s-a dispus obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări

să aprobe cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă pe

teritoriul României, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin adresa din 4

august 2011 a Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrație s-a comunicat

reclamantului că motivele care au stat la baza respingerii cererii sale de

acordare a dreptului de ședere permanentă depusă la 4 februarie 2011,

respingere care a avut loc în data de 17 iunie 2011, se fundamentează pe

dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România.

Potrivit acestui text,

una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru acordarea dreptului

de ședere pe termen lung este aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională.

Aceeași cerință se impune

a fi întrunită și pentru obținerea/prelungirea dreptului de ședere temporară, de

care reclamantul a beneficiat succesiv până la momentul pronunțării acestei sentințe.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere temporară în

România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă

sunt îndeplinite în continuare condițiile cu privire la intrarea în România, prevăzute

la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e), lit. g) și lit. h).

Or, condiția prevăzută

la art. 6 alin. (1) lit. h) subsumează condiția prevăzută la art. 70 alin. (1)

lit. f), anume „nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea,

sănătatea ori morala publică”.

Or, reclamantul, nu doar

că obținuse la data de 23 martie 2011 prelungirea dreptului său de ședere, în condițiile

în care aspectele menționate în adresa din 20 aprilie 2011, studiată de instanță

la Biroul de documente secrete al Curții de Apel București, existau și la acel moment,

dar și ulterior, chiar pe parcursul soluționării prezentei cauze, a fost admisă

noua cerere a reclamantului de prelungire a dreptului de ședere temporară, pentru

o perioadă de încă un an, respectiv de la 18 decembrie 2011 la 17 decembrie 2012.

Prin urmare, însăși instituția

pârâtă a apreciat, analizând întrunirea cerinței prevăzute de art. 50 alin. (2)

lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta

nu este îndeplinită de reclamant și că, per a contrario, acesta nu prezintă un pericol

nici pentru apărarea și siguranța națională, nici pentru ordinea publică, nici pentru

sănătatea publică, nici pentru morala publică.

Pârâta nu a fost în măsură

a justifica dubla măsură cu care a apreciat întrunirea/neîntrunirea acestei cerințe.

Textul art. 74 alin. (4)

din O.U.G. nr. 194/2002 nu trebuie interpretat decât în sensul că nu produce efecte

juridice asupra dreptului de ședere în curs al titularului cererii, adică al celui

obținut pentru perioada 23 martie 2011-17 decembrie 2011.

A aprecia că motivele

refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung nu produc efecte juridice

nici ulterior expirării dreptului de ședere temporară în curs, în analiza întrunirii

cerințelor legale pentru prelungirea acestui drept, ar echivala cu a lipsi de efecte

juridice un text imperativ al legii, anume art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere

la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002.

În consecință, prima instanță

a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este întemeiată și a dispus admiterea

acesteia, în sensul obligării pârâtului să aprobe cererea reclamantului de acordare

a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul

Oficiul Român pentru Imigrări, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru

următoarele motive:

Hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de fond a reținut

în mod greșit că străinul nu prezintă pericol pentru ordinea publică și pentru siguranța

națională având în vedere faptul că aceeași condiție este prevăzută de lege și pentru

prelungirea dreptului de ședere temporară, iar instituția pârâtă i-a prelungit succesiv

reclamantului dreptului de ședere pe perioade de 1 an.

Instanța a considerat,

în mod greșit, că însăși autoritatea pârâtă a apreciat analizând întrunirea cerinței

prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h)

din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta este îndeplinită de către reclamant și că, per

a contrario, acesta nu prezintă un pericol nici pentru apărarea și siguranța națională,

nici pentru ordinea publică, nici pentru sănătatea publică, nici pentru morala publică.

Deși existența unui pericol

pentru ordinea publică și siguranța națională constituie un motiv de respingere

atât a cererilor de acordare a dreptului de ședere temporară, cât și a cererilor

de acordare a dreptului de ședere permanentă, între cele două instituții există

diferențe semnificative.

Prin urmare, apare ca

firesc faptul că obținerea dreptului de ședere permanentă să fie condiționată de

îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului

de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere

permanentă, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Gradul de pericol pentru

ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu,

care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin.

Astfel, pentru motive ce ține de ordinea publică și siguranța națională, prevederile

legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui cetățean străin, de la refuzul

acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare,

instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere

permanentă, până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul

de pericol social pentru ordinea publică și siguranța națională pe care un străin

îl prezintă.

Faptul că cetățeanul străin

este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dor nu

suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. Statul este liber să

decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea

unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut care decurge din principiul

suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României

și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale.

În concluzie, pentru motivele

arătate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

de intimatul-reclamant A.I.

Intimatul a solicitat,

prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței

de fond, ca temeinică și legală, invocând, în special, următoarele considerente:

În mod greșit recurentul

apreciază că cerința prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002

trebuie interpretată în mod diferit pentru cele două tipuri de prelungire a dreptului

de ședere temporară și pe termen lung, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut că

se face o departajare în acest sens, ci a specificat faptul că străinul trebuie

să îndeplinească această condiție de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică

și siguranța națională în ambele situații.

Susținerile recurentului

cu privire la avantajele conferite de dreptul de ședere pe termen lung nu au relevanță

în cauză, deoarece ambele drepturi conferă drept de ședere pe teritoriul României,

impunându-se respectarea în totalitate a condiției de a nu prezenta pericol pentru

ordinea publică și siguranța națională.

Nu se poate susține faptul

că în cazul șederii temporare străinul trebuie să îndeplinească această condiție

mai puțin, iar în cazul solicitării dreptului de ședere pe termen lung, această

condiție trebuie analizată mai în profunzime, întrucât legiuitorul când a prevăzut-o

nu a creat grade de diferențiere.

Din textul de lege se

observă că există doar două posibilității: de a fi îndeplinită cerința sau de a

nu fi îndeplinită.

Autoritatea pârâtă se

contrazice singură în afirmații, în sensul că respinge cererea de stabilire a domiciliului

în România, pentru existența unui pericol pentru siguranța națională (prin adresa

contestată) și, în același timp, aprobă prelungirea dreptului de ședere temporară

în România în scop de angajare în muncă, în prezent intimatul-reclamant fiind posesorul

permisului de ședere cu valabilitate până la data de 13 august 2014.

În final, intimatul-reclamant

a precizat că autoritatea pârâtă îi prelungește dreptul de ședere temporară încă

din anul 1993 și nu a putut face dovada că prezintă pericol pentru ordinea și siguranța

națională.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată,

prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și

de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304

1

C. proc. civ.,

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Reclamantul a suspus controlului

de legalitate refuzul pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări de acordare a dreptului

de ședere permanentă în România, refuz exprimat prin adresa din 4 august 2011 și

considerat de reclamant ca fiind unul nejustificat.

În motivarea refuzului

de soluționare favorabilă a cererii, au fost invocate dispozițiile art. 71

alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în conformitate cu care: „dreptul de ședere

pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc

cumulativ următoarele condiții: (...) nu prezintă pericol pentru ordinea publică

și siguranță națională”.

Față de informațiile comunicate

de autoritatea pârâtă Curții de Apel București, prin adresa din data de 27

octombrie 2011, înaintate ulterior instanței de recurs, înscrisuri cu caracter „secret

de serviciu”, Înalta Curte apreciază că acțiunea promovată de reclamant se impunea

a fi respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, întrucât acesta nu îndeplinește

condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Într-adevăr, condiția

prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită și în situația solicitării

acordării dreptului de ședere temporară potrivit art. 50 alin. (2) lit. a) raportat

la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002 însă, în combaterea argumentelor

reținute de prima instanță, recurentul a justificat modul diferit de apreciere a

îndeplinirii acestei condiții în cele două situații.

Cu toate acestea, decisiv

în pricina supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația

prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază

îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta

pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, și nu de a examina dacă a

existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care

autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în cele două ipoteze

avute în vedere de legiuitor.

Aceasta deoarece constatarea

neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului

de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale

ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui

drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției

respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului

de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept.

Relativ la modalitatea

specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv

fără ca informațiile cu caracter secret să fie menționate în mod expres, sunt avute

în vedere dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind informațiile clasificate, în special

art. 1 teza I, art. 16 și art. 36 alin. (1), dispozițiile H.G. nr. 585/2002 pentru

aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România,

precum și faptul că reclamantul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredințate

informații clasificate, precum cele din prezenta speță, acesta fiind totuși notificat

asupra condiției legale pe care nu o îndeplinește

Prin urmare, soluția pronunțată

de autoritatea pârâtă în procedura administrativă se impune a fi menținută de prima

instanță, criticile formulate de recurentul-pârât fiind întemeiate.

Temeiul legal al soluției

instanței de recurs

Pentru toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-alin. (3), art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta

Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări,

modificarea sentinței civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel București,

în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1040 din

15 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul A.I., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2014.