ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.I., cetățean turc, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrație, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă prin adresa din 4 august 2011; (ii) obligarea Oficiul Român pentru Imigrări la aprobarea stabilirii domiciliului în România și la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea promovată de reclamantul A.I., s-a dispus obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări să aprobe cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin adresa din 4 august 2011 a Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrație s-a comunicat reclamantului că motivele care au stat la baza respingerii cererii sale de acordare a dreptului de ședere permanentă depusă la 4 februarie 2011, respingere care a avut loc în data de 17 iunie 2011, se fundamentează pe dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Potrivit acestui text, una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung este aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Aceeași cerință se impune a fi întrunită și pentru obținerea/prelungirea dreptului de ședere temporară, de care reclamantul a beneficiat succesiv până la momentul pronunțării acestei sentințe. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002, dreptul de ședere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă sunt îndeplinite în continuare condițiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e), lit. g) și lit. h). Or, condiția prevăzută la art. 6 alin. (1) lit. h) subsumează condiția prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. f), anume „nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică”.

Or, reclamantul, nu doar că obținuse la data de 23 martie 2011 prelungirea dreptului său de ședere, în condițiile în care aspectele menționate în adresa din 20 aprilie 2011, studiată de instanță la Biroul de documente secrete al Curții de Apel București, existau și la acel moment, dar și ulterior, chiar pe parcursul soluționării prezentei cauze, a fost admisă noua cerere a reclamantului de prelungire a dreptului de ședere temporară, pentru o perioadă de încă un an, respectiv de la 18 decembrie 2011 la 17 decembrie 2012. Prin urmare, însăși instituția pârâtă a apreciat, analizând întrunirea cerinței prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta nu este îndeplinită de reclamant și că, per a contrario, acesta nu prezintă un pericol nici pentru apărarea și siguranța națională, nici pentru ordinea publică, nici pentru sănătatea publică, nici pentru morala publică.

Pârâta nu a fost în măsură a justifica dubla măsură cu care a apreciat întrunirea/neîntrunirea acestei cerințe. Textul art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 nu trebuie interpretat decât în sensul că nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere în curs al titularului cererii, adică al celui obținut pentru perioada 23 martie 2011-17 decembrie 2011. A aprecia că motivele refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung nu produc efecte juridice nici ulterior expirării dreptului de ședere temporară în curs, în analiza întrunirii cerințelor legale pentru prelungirea acestui drept, ar echivala cu a lipsi de efecte juridice un text imperativ al legii, anume art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G.

nr. 194/2002. În consecință, prima instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este întemeiată și a dispus admiterea acesteia, în sensul obligării pârâtului să aprobe cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Instanța de fond a reținut în mod greșit că străinul nu prezintă pericol pentru ordinea publică și pentru siguranța națională având în vedere faptul că aceeași condiție este prevăzută de lege și pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, iar instituția pârâtă i-a prelungit succesiv reclamantului dreptului de ședere pe perioade de 1 an. Instanța a considerat, în mod greșit, că însăși autoritatea pârâtă a apreciat analizând întrunirea cerinței prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta este îndeplinită de către reclamant și că, per a contrario, acesta nu prezintă un pericol nici pentru apărarea și siguranța națională, nici pentru ordinea publică, nici pentru sănătatea publică, nici pentru morala publică.

Deși existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională constituie un motiv de respingere atât a cererilor de acordare a dreptului de ședere temporară, cât și a cererilor de acordare a dreptului de ședere permanentă, între cele două instituții există diferențe semnificative. Prin urmare, apare ca firesc faptul că obținerea dreptului de ședere permanentă să fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.

Gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse față de un cetățean străin. Astfel, pentru motive ce ține de ordinea publică și siguranța națională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui cetățean străin, de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicției de intrare în țară, refuzul acordării dreptului de ședere permanentă, până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcție de gradul de pericol social pentru ordinea publică și siguranța națională pe care un străin îl prezintă.

Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dor nu suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut care decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale. În concluzie, pentru motivele arătate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. 4. Apărările formulate de intimatul-reclamant A.I.

Intimatul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală, invocând, în special, următoarele considerente: În mod greșit recurentul apreciază că cerința prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 trebuie interpretată în mod diferit pentru cele două tipuri de prelungire a dreptului de ședere temporară și pe termen lung, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut că se face o departajare în acest sens, ci a specificat faptul că străinul trebuie să îndeplinească această condiție de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională în ambele situații.

Susținerile recurentului cu privire la avantajele conferite de dreptul de ședere pe termen lung nu au relevanță în cauză, deoarece ambele drepturi conferă drept de ședere pe teritoriul României, impunându-se respectarea în totalitate a condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Nu se poate susține faptul că în cazul șederii temporare străinul trebuie să îndeplinească această condiție mai puțin, iar în cazul solicitării dreptului de ședere pe termen lung, această condiție trebuie analizată mai în profunzime, întrucât legiuitorul când a prevăzut-o nu a creat grade de diferențiere. Din textul de lege se observă că există doar două posibilității: de a fi îndeplinită cerința sau de a nu fi îndeplinită.

Autoritatea pârâtă se contrazice singură în afirmații, în sensul că respinge cererea de stabilire a domiciliului în România, pentru existența unui pericol pentru siguranța națională (prin adresa contestată) și, în același timp, aprobă prelungirea dreptului de ședere temporară în România în scop de angajare în muncă, în prezent intimatul-reclamant fiind posesorul permisului de ședere cu valabilitate până la data de 13 august 2014. În final, intimatul-reclamant a precizat că autoritatea pârâtă îi prelungește dreptul de ședere temporară încă din anul 1993 și nu a putut face dovada că prezintă pericol pentru ordinea și siguranța națională. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc.

civ., constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul a suspus controlului de legalitate refuzul pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, refuz exprimat prin adresa din 4 august 2011 și considerat de reclamant ca fiind unul nejustificat. În motivarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii, au fost invocate dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în conformitate cu care: „dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranță națională”.

Față de informațiile comunicate de autoritatea pârâtă Curții de Apel București, prin adresa din data de 27 octombrie 2011, înaintate ulterior instanței de recurs, înscrisuri cu caracter „secret de serviciu”, Înalta Curte apreciază că acțiunea promovată de reclamant se impunea a fi respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, întrucât acesta nu îndeplinește condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Într-adevăr, condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită și în situația solicitării acordării dreptului de ședere temporară potrivit art. 50 alin. (2) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002 însă, în combaterea argumentelor reținute de prima instanță, recurentul a justificat modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiții în cele două situații.

Cu toate acestea, decisiv în pricina supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, și nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.

Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept. Relativ la modalitatea specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv fără ca informațiile cu caracter secret să fie menționate în mod expres, sunt avute în vedere dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind informațiile clasificate, în special art. 1 teza I, art. 16 și art. 36 alin. (1), dispozițiile H.G.

nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, precum și faptul că reclamantul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredințate informații clasificate, precum cele din prezenta speță, acesta fiind totuși notificat asupra condiției legale pe care nu o îndeplinește Prin urmare, soluția pronunțată de autoritatea pârâtă în procedura administrativă se impune a fi menținută de prima instanță, criticile formulate de recurentul-pârât fiind întemeiate. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-alin. (3), art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, modificarea sentinței civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel București, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul A.I., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014.