Decizia nr. 1431/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3351/2014 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de aprobare a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung și obligarea acestuia să-i aprobe dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 3351 din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrări, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 3351 din 9 decembrie a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casare ei și în rejudecare, pe fond, admiterea cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, câtă vreme beneficiază deja de un drept de ședere temporară pe teritoriul României, pe care l-a obținut fără dificultate, deși condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se cerea a fi îndeplinită, în egală măsură, potrivit art. 6 alin. (1) lit. h) din același act normativ. Chiar dacă între dreptul de ședere temporară și cel de ședere permanentă există diferențe semnificative, așa cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, consideră recurentul că aceste diferențe se referă strict la drepturile și obligațiile titularului dreptului de ședere, dar nu impun o abordare diferită a condiției privitoare la ordinea publică și siguranța națională, care până la urmă trebuie să fie tratată în același mod în ambele ipoteze. Simplul fapt că reclamantul ar prezenta, în teorie, un profil fundamentalist - islamic, respectiv un profil psiho-comportamental conflictual și deviant, exprimând opinii pro-talibane, fără să se arate cum s-a manifestat conflictual și deviant reclamantul, în condițiile în care nu are cazier judiciar, fără măcar să fie semnalat în legătură cu alți etnici afgani, cunoscuți cu același gen de orientări, fără să se arate concret ce activități desfășoară reclamantul care ar fi de natură să prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța României, nu se circumscrie noțiunii de fapte și împrejurări concrete și nu pot conduce la refuzul acordării dreptului de ședere pentru acest motiv.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 8 iulie 2015, Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul arată că, acordarea dreptului de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea și pe cale administrativă cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut decurgând din principiul suveranității consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale, străinul având o vocație pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung, iar nu un drept. Gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, intimatul fiind ținut să ia în considerare informațiile furnizate de acestea.

Procedura derulată în recurs Prin Încheierea pronunțată la data de 23 februarie 2017 a fost admis în principiu recursul, cu consecința soluționării acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. La data de 5 aprilie 2017 au fost înaintate Compartimentului Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție înscrisurile cu caracter "strict secret", avute în vedere de intimat la emiterea deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă, înscrisuri ce au fost consultate de judecătorii membri ai completului de judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurentul-reclamant A., cetățean afgan, a supus controlului de legalitate refuzul intimatului-pârât IGI de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung în România, exprimat prin Decizia nr. 2684717 din 5 mai 2014. Unicul motiv al refuzului autorității pârâte a fost întemeiat pe disp. art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2001, anume că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța României, așa cum rezultă din informațiile transmise de către SRL prin adresa nr. 0040062 din 3 februarie 2014 (act juridic clasificat cu grad de clasificare strict secret). Curtea de apel, urmare a analizării documentelor cu caracter secret pe care s-a întemeiat decizia administrativă, a concluzionat că refuzul pârâtului nu este nejustificat. Soluția Curții de apel este legală, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de interpretare și aplicare a cadrului normativ la situația de fapt specifică pricinii. Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, "dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională". În același timp, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane" iar la lit. n) a aceluiași articol, excesul de putere, în sensul că reprezintă "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor". În aceste coordonate normative, Înalta Curte, pe baza conținutului relevat de documentația furnizată de SRI la care a avut acces, a ajuns la concluzia că soluția de neacordare a dreptului de ședere pe termen lung este legală. Referitor la critica potrivit căreia sentința instanței de fond se bazează pe analiza unor informații clasificate și astfel este încălcat principiul fundamental al dreptului la apărare, Înalta Curte remarcă mai întâi că nu se poate pretinde nici instanței de judecată și nici intimatului Inspectoratul General pentru Imigrări București să comunice recurentului înscrisurile care au caracter de secret de stat, nivel de secretizare strict secret, accesul la acestea fiind reglementat de dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și HG nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, în același sens fiind și dispozițiile art. 294 pct. 2 C. proc. civ. În acest sens, recurentul-reclamant avea posibilitatea să angajeze un apărător care deține autorizație de acces la informații clasificate. Înalta Curte reține în acord cu jurisprudența sa constantă (Deciziile nr. 5229, nr. 4985/2013, nr. 1028 și nr. 2454/2014), că autoritatea intimată beneficiază de o largă marjă de apreciere în privința elementelor care conturează o stare de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Faptul că unui străin i se acordă un drept de ședere temporară nu determină cu necesitate dreptul acestuia de a obține un drept de ședere pe termen lung. Într-adevăr, condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită și în situația solicitării acordării dreptului de ședere temporară, potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, însă intimatul-pârât a justificat corespunzător modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiții în cele două ipostaze, prin prisma efectelor pe care le generează decizia administrativă. Decisiv în pricina supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, și nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor. Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept. Ca urmare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.