ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5204/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, solicitând instanței anularea Deciziei nr. x/DM/S2/MC/31.01.2017 emisă de pârât prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, și obligarea pârâtului să-i acorde dreptul solicitat.

Prin sentința civilă nr. 2772 din 30 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca nefondată.

Împotriva sentinței de fond, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, spre o nouă judecare.

A susținut recurentul-reclamant că era îndreptățit la acordarea dreptului de ședere pe termen lung îndeplinind toate condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002. Cu toate acestea cererea sa a fost respinsă invocându-se faptul că prezint pericol public pentru ordinea publică și securitatea națională decizia fiind menținută prin sentința atacată.

În opinia recurentului motivarea dată de Curtea de Apel București este lapidară, ceea ce face ca, în fapt, hotărârea să nu fie motivată conform cerințelor legale, iar pe de altă parte, consider că instanța, ca de altfel și IGI, a dat o greșită interpretare prevederilor Legii 182/2002 raportat la Adresa nr. x/28.10.20I6aSRI.

Recurentul afirmă, în continuare, că adresa emisă de Serviciul Român de Informații, nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată secret de stat, nivel strict secret întrucât o adresă care cuprinde referiri despre persoana sa nu avea cum să poată fi încadrată în vreuna din categoriile de informații din cele prevăzute de art. 17 din Legea 182/2002.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea 182/2002, atribuirea unuia din nivelurile de secretizare a informațiilor este de competența doar a anumitor persoane, iar în adresele înaintate instanței de judecată nu se menționează de către cine a fost clasificată respectiva adresă ca fiind secret de stat.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 21 din H.G. nr. 585/2002, emitentul documentului secret trebuie să precizeze dacă respectivul document poate fi desecretizat și respectiv termenul pentru care documentul urmează să păstreze caracterul de secret de stat.

Se invocă faptul că potrivit prevederilor art. 3 din Legea 182/2002, limitarea accesului la informații trebuie să se facă în acord cu Constituția României și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Or, în opinia recurentului, limitarea dreptului său de a avea acces la informații cu privire la persoana sa încalcă Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului

În concluzie se afirmă că plecând de la obiectivele protecției informațiilor clasificate (art. 4 din Legea 182/2002), includerea unor informații cu privire la persoana sa în categoria secretelor de stat este abuzivă, având menirea de a îi îngrădi dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să-și poată face o apărare corespunzătoare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul- pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate, ca legală și temeinică.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului dedus judecății

Examinând recursul prin prisma motivelor de fapt arătate, a temeiurilor de casare invocate, precum și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul lui nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Prima instanță a reținut în mod corect că la data de 11.08.2016, reclamantul A. a depus la Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru solicitanții de Azil Timișoara, cerera înregistată sub nr. x, pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România transmisă ulterior Serviciului Integrare și Relocare din cadrul Direcției Azil și Integrare în vederea implementării cererii, întocmirii notei cu verificările din dosarul personal și transmiterii documentației către Direcția Migrațiune pentru soluționare potrivit competențelor.

În urma verificărilor efectuate a rezultat că cetățeanul afgan A. figurează în evidențele DAI în calitate de străin cu protecție subsidiară, având dosarul nr. x/2011. Reclamantului i-au fost emise permise de ședere valabile în perioada 11.08.2011-06.07.2018.

Prin răspunsul înregistrat sub nr. x/31.01.2017, Inspectoratul General pentru Imigrări a comunicat reclamantului că cererea privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. a) pct. f din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, întrucât reprezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională.

Din informațiile transmise prin adresa nr. x/29.06.2017 a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări înregistrată sub nr. x/30.06.2017 la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, rezultă că există suficiente indicii cu privire la pericolul pe care îl prezintă reclamantul pentru ordinea publică și securitatea națională, astfel încât refuzul pârâtei de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung este unul justificat.

Soluția de respingere a cererii a fost considerată de instanța de judecată ca fiind conformă cu prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 care prevede următoarele "(1) Dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: nu prezintă pericol pentru ordinea publica și siguranța națională."

De asemenea, instanța de fond a mai precizat că în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informaților clasificate, nu pot fi prezentate în considerentele sentinței argumentele pentru care a reținut relevanța și actualitatea datelor rezultate din conținutul documentelor clasificate.

Legalitatea acestei sentințe urmează să fie analizată în raport strict de motivele de recurs invocate de reclamant, neexistând alte motive de casare de ordine publică care să poată fi puse în discuție de instanța de control judiciar.

În motivele de recurs se invocă, pe de o parte, nemotivarea sentinței și, pe de altă parte, nelegalitatea includerii adresei SRI în categoria informațiilor clasificate.

Referitor la nemotivarea sentinței Înalta Curte constată că în cuprinsul considerentelor au fost furnizate suficiente elemente de fapt și de drept necesare pentru asigurarea dreptului la apărare în condițiile în care instanța de fond avea și obligația de a asigura securitatea informațiilor clasificate de care a luat cunoștință cu ocazia soluționării dosarului. Sub acest aspect instanța a menționat faptul că în cadrul sentinței nu pot fi detaliate motivele pentru care aspectele sesizate prin adresa SRI au fost considerate relevante pentru litigiu întrucât ar fi încălcate normele referitoare al protecția informațiilor clasificate.

Cât privește temeiurile clasificării informațiilor referitoare la recurentul reclamant, Înalta Curte constată că în cadrul acestui litigiu nu se poate pune în discuție legalitatea clasificării unor informații. Art. 20 din legea nr. 182/2002 prevede că "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestația va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ."

Așadar nu instanța care soluționează un litigiu în cadrul căruia sunt invocate acte conținând informații clasificate este cea care se poate pronunța cu privire la legalitatea clasificării informațiilor ci acest lucru se poate realiza exclusiv prin formularea unei contestații în condițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002, contestație care urmează să fie soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ, ceea ce implică și accesul la o instanță de judecată.

Or, este de necontestat, în speță, faptul că informațiile referitoare la aspectele de fapt care au condus la concluzia că recurentul prezintă pericol pentru siguranța națională au fost clasificate de emitent și, în condițiile în care recurentul nu a contestat această clasificare conform procedurii menționate mai sus nu se poate pune problema ca instanța de recurs să se pronunțe cu privire la temeiurile și legalitatea acestei clasificări.

În niciun caz nu se poate afirma că, de plano, informațiile referitoare la persoana recurentului nu se pot încadra în categoria informațiilor clasificate în condițiile în care este vorba de informații obținute în cadrul activității de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin lege pentru apărarea țării și siguranța națională, așa cum prevede art. 17 alin. (1) lit. f) din legea nr. 182/2002.

Acest lucru nu înseamnă, însă, o nesocotire a dreptului la apărare a recurentului-reclamant întrucât, așa cum am menționat mai sus, în măsura în care aprecia că procedura de clasificare a informațiilor nu a fost legală partea avea posibilitatea să conteste acest lucru în condițiile prevăzute de lege iar în cadrul prezentului litigiu avea posibilitatea să își angajeze un apărător care să aibă acces la respectivele informații aspect care i-a fost adus la cunoștință inclusiv prin citația pentru ultimul termen de judecată.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2772 din 30 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2020.