ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6846/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune și M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Inspectorul General, anularea adresei nr. x/14.03.2016, emisă de pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, privind respingerea cererii sale de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România. De asemenea, a solicitat constatarea nulității sau, după caz, anularea în tot a actului administrativ, decizie - adresă înregistrată cu nr. x/S2/MC/14.03.2016, precum și obligarea pârâților să îi acorde dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României și să îi elibereze permisul de ședere pe termen lung.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 114 din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată. Reclamantul a formulat totodată cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, întemeiată pe art. 186 C. proc. civ., invocând împrejurarea că, în perioada în care i-a fost comunicată hotărârea pronunțată de instanța de fond, nu se afla în România, ci în Turcia, pentru a-și îngriji tatăl bolnav, această situație împiedicându-l să exercite recursul în termen. A menționat că va depune la dosarul cauzei dovada deplasării sale în Turcia și actele medicale, după revenirea în România. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut că sentința de fond a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a art. 73 și art. 74 din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât actul administrativ contestat în cauză nu este emis de șeful Oficiului Român pentru Imigrări (în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări, potrivit O.U.G. nr. 18/2012), ci, de o terță persoană, în numele Comisarului Șef de Poliție al Direcției Migrație, unitate subordonată Inspectoratului General pentru Imigrări. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de fond autoritatea de lucru judecat în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016, întrucât, ceea ce a invocat recurentul-reclamant viza compromiterea înscrisurilor clasificate prin vizualizarea lor de către persoane fără certificat ORNISS. A mai arătat recurentul-reclamant că principiul tempus regit actum nu se poate aplica în cauză, iar instanța de fond a apreciat în mod greșit contrariul. Astfel, deși nu suntem în materia contenciosului contravențional, respectiv în materie penală, aplicarea legii viitoare este posibilă, întrucât modificarea legislației a intervenit chiar urmare a plângerii pe care recurentul-reclamant a formulat-o în fața Comisiei Europene - Direcția Migrație. Particularii pot invoca Directiva europeană de vreme ce aceasta nu este transpusă sau nu este transpusă corect în legislația română, astfel că, în cauză, instanța trebuia să verifice legalitatea deciziei prin prisma reglementării în acord cu norma europeană. În fine, a arătat recurentul-reclamant, instanța nu a făcut aplicarea în cauză a Legii nr. 51/1991 și nici a dispozițiilor CEDO.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, susținând că nu pot fi reținute argumentele recurentului. De asemenea, a invocat excepția tardivității formulării recursului, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului și asupra excepției tardivității recursului II.1. Analizând cererea recurentului-reclamant A. de repunere în termenul de recurs, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare. În ceea ce privește cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Este de precizat că, potrivit art. 186 C. proc. civ., instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului procedural imperativ. În lumina reglementărilor legale menționate anterior, este cert că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu doar părții. Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina și jurisprudența arată că înțelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forța majoră. În speță, recurentul a invocat că, în perioada 21.06.2020 - 24.10.2020, perioadă în care i-a fost comunicată hotărârea pronunțată de instanța de fond (03.08.2020), se afla în Turcia pentru a-și îngriji tatăl internat în spital, care a și decedat la data de 13.09.2020, pe timpul spitalizării sale, depunând la dosar înscrisuri din care rezultă că a ieșit din România în data de 21.06.2020 și a intrat în data de 24.10.2020, potrivit vizelor de intrare/ieșire aplicate pe pașaportul recurentului-reclamant . În contextul prezentat, în conformitate cu dispozițiile enunțate în precedent, Înalta Curte apreciază că poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depășirea unui termen procedural îmbolnăvirea părții și spitalizarea sa, nicidecum a părintelui său, situație invocată în cauza pendinte judecății. De asemenea, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de recurs a fost formulată de recurentul-reclamant, la data de 20.08.2020, prin avocatul său, care l-a asistat și reprezentat în fața instanței de fond, respectiv avocat B., cu împuternicire avocațială la dosarul de fond, și care, potrivit notei telefonice, aflată la dosar CAB, a cunoscut termenul de judecată din 31.03.2020, când dosarul a rămas în pronunțare, care, ulterior, a fost amânată pentru data de 8.04.2020. Având în vedere că, pe parcursul judecății în fond, reclamantul A. a beneficiat de asistență calificată, fiind reprezentat de un avocat, în condițiile în care sentința a fost pronunțată la data de 8.04.2020, iar recurentul a avut cunoștință încă din luna iunie 2020 de faptul că urmează să lipsească din țară pentru o perioadă mai lungă de timp pentru motivul invocat, respectiv pentru a-și îngriji tatăl grav bolnav, ar fi putut solicita comunicarea hotărârii la sediul avocatului, pentru ca acesta, în condițiile art. 87 alin. (2) din C. proc. civ., să exercite calea de atac a recursului. În contextul expus, Înalta Curte reține că, în cauză, este vorba de o lipsă de diligență a recurentului în conducerea procesului declanșat de el, ceea ce înseamnă că motivul invocat de acesta pentru repunerea în termenul de recurs nu poate reprezenta un caz temeinic justificat, în sensul ipotezei descrise de art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile stipulate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de declarare a recursului fiind neîntemeiată. II.2. Examinând cu prioritate excepția tardivității declarării recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, urmând a o admite, pentru considerentele arătate în continuare. Cât privește comunicarea sentinței atacate, Înalta Curte constată că aceasta a fost realizată de către instanța de fond la locul indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv la reședința reclamantului din Piatra Neamț, bd. x, județ Neamț, fără ca acesta să își fi ales domiciliul și la sediul avocatului său, așa cum rezultă din preambulul cererii de chemare în judecată. Se constată, astfel, că, sentința civilă nr. 114/08.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel București și recurată în prezentul dosar, a fost comunicată în mod legal la reședința părții. Drept consecință, reclamantul avea la dispoziție un termen de 15 zile de la comunicarea sentinței pentru a formula calea de atac a recursului, termen ce a început să curgă la data de 03.08.2020 (ce reprezintă data comunicării sentinței, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar fond) și a expirat în data de 19.08.2020, ultima zi de declarare a recursului. Or, din actele dosarului reiese împrejurarea formulării cererii de recurs abia la 20.08.2020, peste termenul legal, urmând a se respinge recursul ca tardiv formulat. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, iar recursul declarat de reclamantul A., ca tardiv formulat. PENTRU ACESTE MOTIVE,