ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4294/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.06.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Inspectoratul General Pentru Emigrări - Direcția Migrație, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

- Anularea Deciziei nr. 2772.887/S2/BF din data 20.05.2016 emisă de Inspectoratul General pentru Emigrări - Direcția Migrație, prin care a fost respinsa cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România;

- Obligarea Inspectoratului General pentru Emigrări - Direcția Migrație de a elibera un nou act prin care sa i se acorde dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României;

- Obligarea Inspectoratului General pentru Emigrări - Direcția Migrație la plata cheltuielilor de judecata.

Prin Sentința civilă nr. 3113 pronunțată în data de 18 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii pe fondul cauzei a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, la analiza condițiilor privitoare la dreptul de ședere pe termen lung.

Recurentul a afirmat că gradul de pericol pentru ordinea publică, nu poate fi analizat în funcție de drepturile sale și de verificarea la care este supus, iar instanța de fond a apreciat greșit că este posibil ca aceleași fapte săvârșite de o persoană să primească o evaluare diferită în funcție de instituția incidentă, respectiv a dreptului de ședere temporară sau cea a dreptului de ședere pe termen lung.

Recurentul-reclamant în critica sentinței recurate a mai susținut că faptele care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României trebuie analizate din perspectiva art. 3 din Legea nr. 51/1991 și nu în raport de drepturile sale, cum greșit afirmă instanța de fond.

Acesta susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv, art. 6 și art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, deoarece condiția prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. h) subsumează condiția prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. f) în sensul că nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică. Recurentul afirmă că, infracțiunile pentru care a fost condamnat au fost analizate la momentul prelungirii dreptului de ședere temporară și este de neînțeles de ce sunt evaluate diferit la analiza cererii de pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, soluționată din cauza acestor infracțiuni nefavorabil.

În drept, recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Inspectoratul General pentru Emigrări a depus întâmpinare la cererea de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond, apreciind că aceasta a fost dată cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul dedus judecății are ca obiect anularea Deciziei nr. 2772.887/S2/BF din data 20.05.2016 emisă de pârâtul Inspectoratul General pentru Emigrări - Direcția Migrație, prin care a fost respinsa cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România formulată de reclamant și obligarea la eliberarea unui nou act prin care sa i se acorde dreptul de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, la analiza cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României, trebuie avute în vedere prevederile art. 70 - 74 din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin Decizia nr. 2772.887/S2/BF emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrațiune, s-a respins în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 cererea reclamantului A. de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, reținându-se ca acesta prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

În conformitate cu prevederile art. 71 alin. (1) O.U.G. nr. 194/2002 (1) dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ o serie de condiții.

În ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant, intimatul-pârât a reținut că acesta nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, deoarece din cazierul judiciar al solicitantului rezultă că acesta a fost implicat în cauze penale ce au atras mai multe condamnări, respectiv: condamnarea la 5 ani închisoare pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și interdicția drepturilor prevăzute de art. 64 din C. pen. pe o perioadă de 3 ani; condamnarea la 4 ani închisoare pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 26 din C. pen., art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea pedepsei accesorie prevăzute de art. 71 din C. pen. și interdicția drepturilor prevăzute de art. 64 din C. pen. pe o perioadă de 2 ani; condamnarea la 4 ani închisoare pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 26 din C. pen., art. 302 din C. pen.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, deoarece infracțiunile enumerate mai sus relevă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională, astfel încât refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung în România este unul justificat.

Critica recurentului conform instanța de fond a interpretat greșit cauza, deoarece intimatul-pârât i-a analizat distinct cererea de ședere pe termen lung, în raport cu cea de ședere temporară, care i-a fost admisă anterior fără a se considera la acel moment că faptele sale prezintă pericol pentru ordinea publică, ori securitatea națională este nefondată.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a analizat cauza corect și din această perspectivă. Îndeplinirea cerinței legale de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică ori securitatea națională se apreciază distinct, la momentul formulării fiecărei cereri în parte. În ceea ce privește cererea de acordare a șederii pe termen lung, analiza îndeplinirii cumulative ale condițiilor prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 este mult mai riguroasă și poate diferi de analiza cererii pentru acordarea șederii temporare, deoarece consecințele admiterii unei astfel de cereri, conferă drepturi extinse persoanelor care o solicită, și implicit sunt diminuate verificările efectuate de autoritățile statului asupra acestor persoane, în raport de prevederile art. 80

1

din O.U.G. nr. 194/2002. În aceste condiții este normal să apară diferențe în analiza unei cereri pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, față de analiza unei cereri pentru acordarea dreptului de ședere temporară, unei astfel de abordări nelipsindu-i caracterul de legalitate.

Sub același aspect, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că infracțiunile săvârșite de reclamant determină ca acesta să nu îndeplinească cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, deoarece ca regulă, orice infracțiune implică în mod automat o atingere adusă în primul rând ordinii publice, și în secundar, anumitor valori sociale reglementate prin norma încălcată.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat de recurentul-reclamant în susținerea căii de atac exercitate, nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., republicat, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3113 din 18 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2018.

GGC - GV